Lecturi la lumina ceaiului...

Talent, putere, personalitate: Edith Piaf

O florăreasă şi un acrobat de circ alcoolic au avut o fiică, pe nume Edith, o fată urîtă, cu o sănătate precară, dar dăruită de Dumnezeu cu o voce care avea să fie recunoscută, mai tîrziu, ca genială. Ea a avut o copilărie zbuciumată, pe care şi-a petrecut-o pe străzile din Belleville, un cartier mărginaş din Paris. A trăit, însă, cu convingerea că există ,,viaţa în roz”, crez pe care l-a transpus în celebra sa melodie de mai tîrziu, ,,La vie en rose”. Deşi a trecut prin multe necazuri, la sfîrşitul vieţii, ne-a mărturisit, tot prin cîntec: ,,Non, je ne regrette rien” (Nu, nu regret nimic). Ea şi-a dedicat existenţa muzicii şi dragostei. Marea ei iubire a fost boxerul Marcel Cerdan. După ce acesta a pierit într-un accident aviatic, pentru ea a urmat o perioadă plină de lacrimi şi suferinţă, în care nimic n-a mai contat. Edith Piaf reprezintă imaginea unei vieţi patetice, întunecate, plină de dezamăgiri, de clipe de dezechilibru, de momente de epuizare, de singurătate, foame, mizerie, dar şi de dragoste - un fel de sinucidere publică. Pe parcursul existenţei ei tumultuoase, a căutat mereu ca, prin nobleţe, să învingă vulgaritatea, oferind omenirii o adevărată lecţie de smerenie, de răbdare şi încăpăţînare, dar şi de orgoliu. Deşi a dispărut dintre noi, imaginea cîntăreţei Edith Piaf este încă vie în sufletele oamenilor, unde ocupă un loc aparte. Ea şi-a lăsat amprenta în Istoria şansonetei, expresie a sensibilităţii franceze, numele său stîrnind, şi azi, o vie emoţie printre iubitorii de muzică autentică.

Cine era Edith Piaf? O femeie micuţă, firavă, cu un fizic urît, dar cu sufletul frumos, care şi-a strigat iubirile în auzul întregii lumi. Viaţa ei a fost tristă şi, totodată, aproape prea frumoasă ca să poată fi adevărată, spunea Sacha Guitry. Nu a trecut pe la şcoală, decît ca să înveţe să scrie şi să citească. Strada a fost Conservatorul pe care l-a frecventat, pînă cînd a fost descoperită de Papa Leplée, un domn din elita pariziană, care, auzindu-i glasul, a luat-o de pe stradă şi a dus-o să cînte la cabaretul lui, din Strada Pierre Chanon, ,,Le Gerny’s”. De aici, cu paşi mici, dar siguri a ajuns pe Everestul muzicii, graţie vocii ei de excepţie. Viaţa trăită pe străzi îşi va arăta, însă, curînd ,,colţii”: un reumatism generalizat avea s-o chinuiască pînă la sfîrşitul existenţei ei. A ajuns repede pe culmile gloriei, prezenţa ei fiind vînată de cele mai mari cabarete şi teatre de revistă. Dispariţia tragică a marii ei iubiri, Marcel Cerdan, a deturnat-o de pe drumul succesului, îndreptînd-o spre un drum al morţii. Toţi tinerii pe care i-a lansat i-au fost iubiţi, majoritatea dintre ei ajungînd să se numere printre cei mai celebri cîntăreţi ai Franţei: Raymond Asso, Georges Moustaky, Paul Maurisse, Yves Montand, Charles Aznavour ş.a. De asemenea, Edith Piaf a dat lecţii de canto unor figuri de primă mărime ale scenei, între care s-au numărat Marlene Dietrich, buna sa prietenă, şi Eddie Constantine, alături de care a jucat în filme ce au reuşit să cucerească America. Acolo a avut numeroşi prieteni, unii dintre aceştia făcînd parte din galeria de ,,copii minune” ai cinematografiei: Shirley Temple, June Haver, Sonja Henie, Judy Garland. Tot în America i-a cunoscut pe Ginger Rogers, Edward Harton şi, mai ales, pe grecul Theo Sarapo, cel care avea s-o iubească pînă la moarte şi care s-a ocupat de funeraliile ei. Despre iubirea lui pentru Edith, el spunea: ,,Amorul este bun, este aerul vieţii”. Ca un cîine credincios, Theo Sarapo a vegheat-o pe Edith, aflată pe patul de spital, pînă cînd aceasta şi-a dat sufletul, nu înainte de a-i spune: ,,Acum pot să mor, am trăit cît pentru două vieţi. Am cîntat cu sufletul, nu cu vocea. De aceea, nu, eu nu regret nimic”. Edith Piaf a murit la 11 octombrie 1963, în aceeaşi zi cu Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul ei, şi a fost înmormîntată cu onoruri militare. Timp de două zile, s-a perindat la mormîntul ei o mulţime imensă de admiratori. A plîns-o tot Parisul, prietenii ei, dintre care cea mai afectată a fost Marlene Dietrich, şi iubitorii de muzică din lumea întreagă. Cimitirul Pčre-Lachaise a devenit, atunci, neîncăpător pentru cei veniţi să-i aducă un ultim omagiu. Pentru admiratorii ei, Edith Piaf nu a murit, ea este doar plecată într-un mare turneu, însoţită de cîntecul scris de Michel Emer, care descrie destinul existenţei ei: ,,În ritmuri de vals şi-a trăit viaţa, cu tot ce-a îndurat/ Şi toate ce le-a suferit. Nu i-a fost greu, ni le-a cîntat./ Drumeţule, de unde vii, tu roagă-te pentru ea, acum./ Chiar om de vază dacă eşti, la fel te vei preface în praf şi scrum./ Ca un ecou ce-şi pierde puterea în abis,/ Povestea vieţii noastre se va uita curînd,/ Iar cîntecul în care ea durerea şi-a închis/ Îl fredonăm într-una, îl repetăm în gînd:/ Un vals în trei timpi, un cîntec de vis,/ Aşa o ţin minte toţi cei din Paris”.

Omenirea trebuie să înţeleagă şi să reţină că moartea nu iartă nici geniile, iar suferinţa este un loc geografic, în care ne regăsim cu toţii. ,,Uneori, chiar şi să trăieşti este un act de curaj”, spunea înţeleptul Seneca.

SOFIA BRÂNDUŞ-ITTESCU