Lecturi la lumina ceaiului...

Reabilitarea lui Octav Minar

S-au scris puţine cuvinte de laudă despre Octav Minar (1886-1967). El a intrat în istoria literaturii române ca un plastograf, care a pus în circulaţie doar documente apocrife. În realitate, Octav Minar a scris corect despre Caragiale, Delavrancea şi Coşbuc. Dar cele mai multe cărţi le-a consacrat lui Eminescu: „Simfonia veneţiană. Romanul unei mari iubiri: Eminescu-Veronica“, „Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului“ şi altele. Poate fiindcă a avut vanitatea să rămînă în posteritate ca un exeget de primă mînă al lui Eminescu, atît contemporanii, cît şi urmaşii l-au învinovăţit că ar fi născocit tot felul de fotografii şi scrisori de-ale poetului, cu scopul de a se agăţa cumva de numele lui. În acelaşi timp, alţi istorici literari, precum I.E. Torouţiu şi Perpessicius, mai norocoşi sau mai inspiraţi, au descoperit şi pus în circulaţie documente autentice legate de Eminescu. Preocupat să stabilească, în totalitate, falsurile lui Minar, într-o vreme, G. Călinescu chiar îi dăduse dispoziţie lui Sorin Alexandrescu să se ocupe de chestiune. Dar iată că, recent, Octav Minar a reintrat în centrul atenţiei cu un film documentar despre Eminescu. Sîntem de părere că acest eveniment obligă la verificarea atentă a operei lui O. Minar şi la reconsiderarea locului său în literatura română. Este vorba despre filmul „Eminescu-Veronica-Creangă“ - pe care l-a realizat între anii 1912-1914, creaţie de o însemnătate documentară deosebită – descoperit, relativ recent, de Ion C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu, în Arhiva Naţională de Film. De acolo, a trecut în custodia Memorialului „Eminescu“, de la Ipoteşti, alături de cărţi rare, manuscrise, fotografii şi filme de scurt-metraj şi artistice, adunate de-a lungul timpului. Filmul, bineînţeles, alb-negru şi recondiţionat, are o durată de aproape 20 de minute şi este creaţia Casei de Filme „Pathé“. Autorul a filmat şi fotografiat la această peliculă timp de 2 ani, peregrinînd pe la Mînăstirile Agapia, Neamţ şi Văratec, precum şi la Ipoteşti, Iaşi, Bucureşti, Dumbrăveni şi prin alte locuri. De o mare importanţă documentară sînt casa părintească de la Ipoteşti, mormîntul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile poetului de la Dumbrăveni, Botoşani şi din faţa Atheneului Român, din Bucureşti. Nu mai puţin importante sînt şi imaginile rare cu rudele lui Mihai Eminescu şi bojdeuca lui Creangă, din Ţicău, cu casa lui Aron Pumnul, din Cernăuţi, Iaşii de acum un secol, dar şi altele. Filmul conţine şi cîteva imagini controversate. Este vorba de  fotografia, zice-se, a lui Eminescu, la 16 ani, cînd, de fapt, acolo apare pictorul Epaminonda Bucevschi, atunci, în vîrstă de 26 de ani. O altă fotografie îl arată pe căminarul Gheorghe Eminovici stînd pe un scaun, cu o mînă pe genunchi, şi avînd alături de el un băieţel. Multă vreme s-a crezut că micuţul din imagine este chiar Eminescu. Însă Corneliu Botez, un cercetător serios, care a scris mult despre Eminescu, a stat de vorbă cu Matei Eminescu (fratele poetului) şi a stabilit că acel copil este însuşi Matei. În sfîrşit, cea de-a treia fotografie (ce-i drept, neclară) reprezintă un bărbat matur, cu mustaţă, aşezat pe un scaun undeva, pe o terasă sau în vreun parc. El ţine în mîna stîngă, probabil, un ziar şi în dreapta - jobenul. Să fie acela chiar Eminescu? Dacă da, unde a fost făcută fotografia, în Bucureşti? În privinţa datării ei, lucrurile sînt ceva mai limpezi. Eminescu este acelaşi din fotografia făcută la Botoşani, în 1887, şi în care Şerban Cioculescu „descifrase“ deja masca morţii poetului, ce avea să survină peste 2 ani. Am citit opinii cum că domnul din fotografie ar fi, cu siguranţă, Eminescu, surprins la Piatra Neamţ, pe cînd o însoţea pe Veronica Micle la Văratec, unde avea o casă. Îmi amintesc şi de o fotografie a Veronicăi, făcută, prin 1882-1883, în zona Neamţului, deci n-ar fi de mirare ca poeţii amorezaţi să se fi fotografiat şi pe acolo. Un lucru, însă, e cert: fotografia lui Minar spulberă miturile potrivit cărora, între 1883 şi 1889, Eminescu ar fi fost un om bolnav, transformat într-o veritabilă epavă umană. Costumul sobru, jobenul şi, în general, atitudinea lui marţială demonstrează, însă, că era un om lucid, în curent cu uzanţele vremurilor.

Dar să revenim, cu alte amănunte tehnice, la filmul lui Octav Minar, care, ca în capodoperele lui Chaplin, nu are sonor, ci doar acompaniament muzical de fundal. De aceea, pentru a face inteligibil mesajul, autorul s-a folosit de nişte cartoane, pe care a menţionat locul şi alte indicii despre imaginile filmate. De exemplu, în secvenţa în care este prezentat ceardacul din spate al bojdeucii lui Creangă, apar următoarele menţiuni scrise: „Aici a compus Eminescu «Mioriţa»“ şi „La Hanul «Trei Sarmale», Eminescu s-a cunoscut cu Creangă şi, de atunci, au rămas prieteni“. Un alt aspect demn de reţinut este acela că Minar a introdus în filmul său actori, pe care i-a pus să recite din opera lui Eminescu, secvenţe dramatice, precum şi imagini din Veneţia şi Egipt, cu care a ilustrat sonetul „Veneţia“, sau poemul de mare întindere, „Egipetul“. Acest film a avut premiera pe 31 decembrie 1915, la Atheneul Român din Bucureşti, cînd a fost organizată o Serată Eminescu, în cadrul căreia au luat cuvîntul Barbu Delavrancea, Maria Ventura şi George Enescu. Afişele acelui eveniment important sînt păstrate la Arhiva Naţională de Filme şi la Muzeul Literaturii din Iaşi. Aşa cum rezultă din mărturisirile soţiei lui Minar, făcute prin 1963, filmul avea, în întregimea lui, cam 1.500 de metri de peliculă, din care s-au păstrat doar jumătate.

Paul Suditu