Lecturi la lumina ceaiului...

Reabilitarea lui Al. Sahia

De două ori posteritatea a fost ingrată cu Alexandru Sahia (Stănescu, pe numele din buletin), scriitor care promitea mult, dar, murind de tînăr, n-a mai apucat să-şi confirme talentul printr-o operă solidă şi întinsă. O dată că, fiind un apropiat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, după 23 august 1944, comuniştii l-au revendicat pentru ei şi i-au suit în slăvi puţina operă, neînţelegînd-o şi inventîndu-i şi o biografie spectaculoasă, de scriitor-proletar şi cetăţean. Povestirile lui Sahia despre oameni sărmani, dar mai ales cartea de reportaje „URSS-azi“ (apărută în 1935), plină de laude la adresa unui sistem politic, cunoscut drept altceva la vremea aceea, i-au determinat pe tovarăşi să-l facă membru post-mortem al Academiei Române (alături de Eminescu) şi să-l introducă în cărţile de şcoală. Şi mai e ceva. În tinereţe, Panait Istrati fusese un susţinător al comunismului şi îl preamărise pe Stalin. Dar, după publicarea cărţii „Spovedania unui învins“, în care divulgă atrocităţile staliniste din Uniunea Sovietică, Sahia începe să-l critice şi să-l dezavueze, atitudine care îi va aduce mari avantaje în postumitate. În al doilea rînd, după 1989, tovarăşii de luptă sau urmaşii lor, în intenţia de a-şi salva pielea, s-au dezis de vechile idealuri şi convingeri comuniste, aruncîndu-i opera în deriziune. Respectînd adevărul pînă la capăt, Al. Sahia fusese un tînăr blînd, sensibil şi cu o mare doză de idealism. S-a născut în anul 1908, pe moşia regală din satul Mînăstirea, de lîngă Olteniţa lui Iliescu, într-o familie de ţărani înstăriţi. Tatăl său ajunsese chiar primar liberal, în localitate. Comuniştii, care s-au folosit cît au putut de scriitor, i-au falsificat întrucîtva biografia, scoţîndu-l fiu de ţărani săraci, care a cunoscut, din fragedă pruncie, exploatarea boierească nemiloasă ş.a.m.d. Ca orice tînăr, la un moment dat, şi Sahia pleacă în căutarea eului, suportînd greu vorbele apăsate ale părintelui său, care îi dorea alt destin: „Ţi-ai luat ghiozdanul?“. În sensul că: eşti sigur că acesta este drumul tău în viaţă? Aşa se face că, între anii 1920 şi 1926, urmează cursurile Liceului Militar din Craiova. Dar nu acceptă asprimile de tot felul ale vieţii cazone şi, în cele din urmă, abandonează cariera militară. „Pereţii suri ai unui liceu militar mi-au îndungat anii copilăriei şi ai adolescenţei, în eforturile unei educaţii prusace, avea să-şi amintească el. Păstrez şi astăzi cucuiul loviturilor de cravaşă, aplicate de către comandatul meu“. În acei ani cenuşii, apare o rază de lumină: debutează cu schiţa „Sculptorul Boambă“, semnată Al. Mînăstireanu. În 1927, îl găsim elev la Liceul „Sf. Sava“, din Bucureşti. Un an mai tîrziu, îşi dă Bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Drept, dar renunţă la studii şi se apucă de gazetărie. Tîrziu, Tudor Arghezi îşi va aminti de acest băiat timid şi cu ochelari, pe care îl avea angajat la „Bilete de papagal“, un ziar cît palma, dar atît de combativ. Acum începe să se semneze cu numele de Sahia, care, în sanscrită, înseamnă „înţelepciune“. Publică intens nuvele, proze scurte, articole şi interviuri. Traversează o perioadă tulbure, de puternică interiorizare, semn că încă nu îşi găsise identitatea. Paginile scrise în aceşti ani oferă o viziune sumbră, contorsionată asupra lumii, care îl îndreaptă pe scriitor spre o dramă existenţială. Tot atunci apar primele semne ale bolii. Avea 20 de ani. Deruta şi nevoia împăcării cu sine îl împing spre Mînăstirea Cernica. Acolo rămîne 2 ani în chilia unde stătuse, mai înainte, Tudor Anghezi. Dar tot degeaba. „Călugării sînt răi, va mărturisi el. Sînt mult mai răi decît laicii. Duc o viaţă singur. Ascult tăcerea. În Dumnezeu nu cred. Îl urăsc...“. Dar ce vină are Dumnezeu, dacă unii călugări duc o viaţă lumească, în beţii cumplite, preacurvie şi intrigi de tot felul? Părăseşte viaţa monahală şi, în dorinţa unei clarificări, în 1930, face o călătorie în Orient, la Locurile Sfinte. La întoarcere, este lămurit: va deveni ateu. El, care, pînă atunci, orbecăise în căutarea înţelegerii între oameni, începe să-i citească pe Marx, Engels şi Lenin, în speranţa că, poate, o va găsi. Scrie şi publică neobosit la „Rampa“, „Vremea“, „Facla“, „Dimineaţa“ şi alte jurnale. Are primele contacte cu partidul comuniştilor. Deşi activau în ilegalitate, aceştia îl atrag în rîndurile lor. În 1932, devine redactor-responsabil la revista „Bluze albastre“, condusă de comunişti, unde îşi va publica multe proze, precum „Uzina vie“, „Revoltă în port“ şi altele. Publică, de asemenea, în „Cuvîntul liber“ şi în „Veac nou“, alte gazete de stînga, pamflete şi alte numeroase scrieri despre viaţa muncitorilor şi ţăranilor. Devine primul scriitor-proletar şi, pînă astăzi, rămîne singurul. (Îi recomandăm colaboratorului nostru să nu-i uite pe Th. Neculuţă, Ion Th. Ilea ş.a. – nota red.) Viaţa agitată şi lipsurile de tot felul îi agravează boala de piept. Colindă sanatoriile, dar nu-şi abandonează crezul de scriitor-militant, pus în slujba masselor năpăstuite. Ceea ce nu-i deloc rău. Al. Sahia moare în 1937, înainte de a împlini 29 de ani.

Deşi publicase destul de mult, pînă în 1935, Alexandru Sahia nu intrase în vizorul criticii. Dar, cum se întîmplă adesea, a trebuit să intervină moartea lui prematură, care a şocat o întreagă generaţie de intelectuali, pentru ca numele şi opera tînărului scriitor să intre în centrul atenţiei generale. Primul critic care avea să emită o caracterizare a fost G. Călinescu, impresionat fiind de caracterul naturalist al nuvelei „Ploaia din iunie“. Micul univers al cîmpiei este surprins pînă la detaliul infinitezimal: „Sahia este un pictor al Bărăganului, într-un realism transfigurat, de panou“. După 1944, numeroşi critici şi istorici literari, precum Mihai Gafiţa, Aurel Martin, Pompiliu Marcea sau Teodor Vârgolici, au manifestat un interes din ce în ce mai mare pentru opera lui Sahia, atrăgînd atenţia asupra combinaţiei dintre suprarealism şi un realism vizionar. Prin anii ’60, cercetarea critică a operei lui Sahia s-a îndreptat către aspectele ei mai puţin comentate, descoperindu-se filiaţii cu orientările moderniste ale literaturii române şi europene din perioada interbelică. Astfel, în scrieri precum „Dimitrief, prietenul meu“ sau „În noapte“, cu ecouri expresioniste şi suprarealiste, întîlnim analize psihologice ale unor oameni care aspiră spre perfecţiune, dar sînt ţinuţi în loc de o realitate traumatizantă. De aceeaşi factură sînt şi alte proze, precum „Decor“, „Mecanism tragic“, „Scheletul“ sau „Vrabia“, care aduc în prim-plan un peisaj sumbru. Sentimentele mor în manieră zolistă, înainte de a fi exprimate. Dramele umane se consumă la mare adîncime, putînd fi decodate numai la nivelul simbolurilor. În general, eroii lui Sahia sînt oameni obişnuiţi: un profesor, studenţi, hamali în port, prostituate. Viaţa lor se consumă într-un peisaj degradant, cenuşiu. Asta se întîmplă la suprafaţă, căci, în străfundurile fiinţei lor, aceşti oameni au trăiri intense, de care sînt capabili doar indivizi superiori, cu o structură sufletească întortocheată. Dintre toate scrierile în proză ale lui Sahia, cele mai cunoscute au rămas „Uzina vie“ şi „Revoltă în port“, care, odinioară, erau studiate la şcoală. Însă comuniştii le-au exploatat la sînge, în beneficiul propriu, doar pentru caracterul lor realist de la suprafaţă, bun pentru propagandă. A sosit vremea ca Al. Sahia să fie recitit şi reinterpretat, în vederea unei reabilitări juste, pe care scriitorul o merită.

Paul Suditu