Lecturi la lumina ceaiului...

O fotografie cu tata

Oamenii comunică între ei mai ales prin cuvinte. Ca să fie mai convingători, adesea, ei apelează la limbajul nonverbal: gesturi şi mimică. Fiinţele superioare, precum avocaţii şi oratorii, recurg la figuri de stil şi la întorsături de frază - retorică în toată regula. În ceea ce-l priveşte pe tata, om simplu, el era mai elocvent cînd tăcea. Dacă avea ceva de spus, mai degrabă ridica dintr-un umăr sau arunca vreo privire piezişă şi lucrurile se lămureau.

– Ia uite-l cum tace!, protesta, adesea, mama, exasperată.

De aceea îi spunea „Mutulică“, dîndu-le dreptate surorilor ei, care se mirau cum de se poate înţelege cu un om atît de zgîrcit la vorbă.

– Da, dar nici ca voi... toată ziua tranca-fleanca, le răspundea el cumnatelor sale.

Însă tata comunica şi prin cuvinte. Uneori, îi auzeam vorbind, şi chiar rîzînd, dar cu noi, copiii lui, nu se arăta la fel de binevoitor şi se folosea de mama ca să ne transmită instrucţiuni sau cîte o învăţătură, cum ar fi aceea că un om deştept spune, în doar cîteva cuvinte, ce ar spune un prost, pălăvrăgind pînă seara. ªi apoi, n-aţi auzit că, de multe ori, cuvintele pot fi înţelese greşit?

Într-o dimineaţă, tata intră la mine în odaie. Gestul lui mă surprinse, căci niciodată nu venise, el, să mă trezească. Pe cînd eram copil, mă trezea doar mama, să mă duc la şcoală; trăgea de mine, sau chiar mă uda cu apă, fiindcă adormeam la loc. De data asta, tata mă dezveli şi, cînd deschisei ochii, zise aproape şoptit:

– Ia scoală, mă, că am o treabă cu tine...

Ce fel de treabă şi de ce aşa de dimineaţă? S-a mulţumit să ridice o mînă şi să arate undeva, afară. Asta însemna „Du-te şi spală-te pe ochi...“.

Locuiam la curte. Lîngă puţ, aveam un cazan. Iarnă-vară, ne sculam de dimineaţă, umpleam cazanul şi ne spălam acolo, cu apă rece. Săpunul era alături. La fel şi prosopul curat, care atîrna pe sîrma de rufe. Spălat şi primenit, am intrat în bucătărie. De fapt, era o cameră de zi, bună la toate: acolo mîncam, acolo ne întindeam pe un pat. De gătit, mama gătea într-o cămăruţă, alături. În dimineaţa aceea, tata era omul surprizelor. După ce că mă trezise, acum mă aştepta la masă, cu o cafea dinainte. Îmi turnase şi mie una, ba încă îmi scosese din buzunar şi pachetul de BT, arătîndu-mi că ştia că fumez. Am înghiţit puţină cafea şi m-am uitat la el nedumerit: de ce mă trezise?

– Ia zi, mă, ce e cu fata asta?, a început el, misterios...

Mirarea mă cuprinsese pe de-a-ntregul. ªi asta, din două motive. Primul era acela că tata, care, dacă mama nu era acasă, să-i încălzească mîncarea, nu mînca, uite-l că ştia rostul cafelei... ªi al doilea, că avea chef de conversaţie.

– Care fată?, am întrebat eu, nelămurit din prima clipă.

Dar mi-am dat seama că se gîndea la Sanda Weintraub, o puştoaică din cartier, care tot venea pe la noi, se pare că de dragul meu. Sanda avea vreo 15-16 ani şi, în plină criză hormonală, ne tot bătea la uşă. Mama, care n-avea fete, o îndrăgise şi nu se opunea cînd Sandina, cum o mîngîia, o mai ajuta la bucătărie.

– Sandino, ce-a zis mama ta cînd a auzit că faci treabă pe aici?

– A zis că mă lasă, numai să fiţi oameni cumsecade, a răspuns ea zîmbind.

Mie nu prea îmi plăcea de Sanda, că era cam grasă şi mai avea şi picioarele în X. În rest, avea părul negru şi rîdea din orice, fudulindu-se cu dinţii ei albi.

– ªi de ce are, mă, chestiile alea, pe obraz şi pe frunte?

– Fiindcă este evreică, am adăugat eu, înţelegînd unde bate. Cum îl cunoşteam foarte bine, discursul nerostit al tatei suna cam aşa: „Fata asta e minoră, tu major! Ea este la liceu, tu tocmai ai ieşit profesor! Ea evreică, tu creştin! Îţi dai seama ce se poate întîmpla, dacă vine ta-su la poartă şi face scandal că i-ai lăsat fata borţoasă? În loc să o înveţi carte, tu ai învăţat-o alte alea?“. Neîndrăznind să fumez în faţa bătrînului, mi-am permis, totuşi, să-l înfrunt cu un rînjet:

– Te cunosc foarte bine şi îmi închipui că te-ai gîndit şi la salvarea ei, nu?...

Tata a tras din ţigară şi aşa, învăluit în fum, m-a privit lung.

– Să ştii că m-am interesat, mi-a răspuns el într-un tîrziu. Un profesor începător, ca tine, are salariul de fix 1.640. Scăzînd cazarea şi masa la vreun ţăran, în sat,

4-500 de lei pe lună, rămîi cu atîţia bani, ai tăi. Fără nevastă şi copii pe cap... Eşti cineva, mă!

– ªi?... am încercat eu să-l imit, căutînd să fiu concis.

– ªi!... Mîine dimineaţă e 1 septembrie şi la Botoşani. Dacă te prezinţi la post pe 1 septembrie, cum e legea, pe 15, cînd vin şi ăilalţi profesori, fără un ban în buzunar, tu deja ai luat chenzina şi poţi să le faci cinste cu o bere...

La absolvirea facultăţii, mi s-ar fi cuvenit un post, prin Ialomiţa sau prin Argeş. Dar cum toate noroaiele patriei erau la fel, am cerut o catedră în judeţul Botoşani, să văd cum arată oamenii şi locurile care l-au dat pe Eminescu. Aşa am ajuns la ªcoala generală din comuna Hăneşti. Cu tata, era imposibil să obţii ceva. Scorpion, el avea întotdeauna dreptate şi era musai să faci ce zice el. Trebuia doar să-i înţelegi limbajul codificat. Prin urmare, dacă hotărîse să plec, plecam! Eram elev la liceu cînd, într-o zi, i-am arătat pantofii găuriţi. ªedea întins pe patul din bucătărie şi citea, cu ţigara în mînă. S-a ridicat brusc în picioare şi s-a dus la fereastră, de parcă ar fi simţit că a intrat vreun hoţ în curte. Dar nu, prin gestul lui îmi transmitea că ştie ce e cu pantofii mei, dar, pe moment, nu are bani. În perioada aceea, o duceam tare greu cu toţii. Tata se ridicase într-o şedinţă la ei, la Depou, şi luase apărarea unui coleg, nu mai ştiu ce făcuse. Orgolios, directorul Depoului s-a răzbunat, retrogradîndu-i pe amîndoi. ªi din ce fusese înainte, mecanic pe o locomotivă „Pacific“, imensă şi complicată ca o uzină, cu care făcea curse în toată ţara, acum îl dăduseră fochist pe o locomotivă mică, la convoaiele de marfă, pe linia de centură a Capitalei, cu reducerea severă a salariului. Pînă şi-a cîştigat drepturile în instanţă, am pătimit, cu toţii, ceva timp.

– Dar, tată, pînă începe şcoala, mai sînt două săptămîni..., am încercat eu să-mi amîn plecarea la post.

– Uf, iar nu ne înţelegem, şi acum vine aia!... zise el, ridicîndu-se brusc de pe scaun, şi îşi trecu mîinile prin păr. Uite ce-ţi propun: îţi fac eu cinste cu biletul de drum pînă acolo şi îţi mai dau şi 200 de lei, să ai de buzunar, dar cînd iei chenzina, mi-i trimiţi prin poştă. Ce zici?

Se auzi poarta, şi tata se aşeză iarăşi pe scaun:

– Ce ţi-am zis eu?, şopti el, ca pentru sine...

Nu era Sanda. Era mama, care venea de la piaţă.

– Dragă, i se adresă tata mieros. Uite, băiatul ăsta, eu i-am zis să mai stea, dar el nu şi nu, că pleacă diseară la Botoşani, cu trenul de 10, să nu mai stea pe capul nostru, şi te roagă să-i speli şi lui vreo două cămăşi...

Mama nu înţelegea. Încruntase sprîncenele şi se uita cînd la unul, cînd la altul. Dar tata o lămuri în stilul lui, aruncîndu-i o uitătură scurtă, după care lăsă privirile în jos şi rămase aşa mai mult timp. Mama dădu din umeri: „Nu mai eşti în firea ta!“. Se auzi iarăşi poarta. Venise, în sfîrşit, Sanda, guralivă ca de obicei.

– Ce faceţi, mă?, ne întrebă ea, global, oprindu-se în uşa deschisă. Mergeţi la ştrand?

Tata se ridică definitiv şi ieşi în curte. Mama se duse la măsuţa de sub vişin, unde începu să scoată cumpărăturile din sacoşă.

– Sandino, bine că venişi, o luă tata în primire, mîngîind-o pe obrazul ei sefard. Dacă tot n-ai nici o treabă pe-acasă, uite care-i ordinul: pune mîna, încălzeşte apă şi spală-i cămăşile ăstuia. Spală-i şi nişte pantaloni!...

Mulţumit că s-a făcut înţeles, trecu pe lîngă mama, arătînd cu capul spre mine şi Sanda: „Vezi că plec. Stai cu ochii pe ăştia...“.

Paul Suditu