Lecturi la lumina ceaiului...

Moartea eminentului poet Nicolae Labiş – accident, sau asasinat? (2)

Această broderie judiciară, executată în stilul anilor ’50, are nişte noduri mari ce urîţesc brodeala. Unul dintre ele e cel legat cu aţă albă de laterala vagonului remorcă, pentru că, dacă ar fi fost lovit de aceasta în partea stîngă – după legile fizicii -, trebuia să cadă în partea dreaptă, ori în diagonală, rămînînd în urma vagonului care era în mişcare. Un alt nod este afirmaţia anchetatorului, care susţine că „în urma loviturii primite, printr-o întorsătură a corpului, în formă de rotaţie“, a căzut jos. Oare n-or fi ştiut cei care au făcut cercetarea că un om care e atît de beat, care merge în zig-zag şi e lovit, nu poate executa o piruetă, ci pică jos ca un sac?

Scopul fiind să se dovedească vinovăţia lui Labiş, ca să se poată - chiar şi cu demonstraţii ilogice – arăta că „întrucît accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sînt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a se pronunţa ca atare încetarea procesului“.

Iată de ce cred că ordonanţa anchetatorului din 24 ianuarie 1957 nu dovedeşte decît că varianta a doua a fost scrisă, la Miliţie, de martor la comandă, ceea ce ridică întrebarea: Ce interes a avut Schwartzman în îngroparea adevărului?

Dacă varianta a doua se dovedeşte o născocire, şi pentru asta nu poate fi luată în seamă cea dintîi, cu luatul tramvaiului în mers, elimină varianta Labiş, care, aşa cum am mai arătat, este susţinută de Polevoi şi de alţii, din mărturia cărora redau doar pasajele cele mai grăitoare.

Mihai Gafiţa: „Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele cînd Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (M. Polevoi)... Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în aceea noapte, am verificat, cînd şi cum, şi cît alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet. Pentru mine, azi, e foarte clar: în mod normal, din acest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai, sau să se plaseze în aşa fel încît să-l lovească tramvaiul!... Am reconstituit, în acea zi, după-amiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut, şi cum apariţia sîmburelui de otravă ori a clipei înveninate avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hîrtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face... Nu atîrna totul de Labiş însuşi“ (M.U.P., p. 34).

Florin Mugur: „Ce ai păţit, mă? l-am întrebat“. «După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate – şi roata iarăşi se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori»“(M.U.P., p. 217).

Mihai Stoian: „La spital, mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... îmi mai aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capşa»“, apoi, însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborîseră în pasaj, la «Victoria». Din staţia de la Piaţa Bălcescu [...] a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrîncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum din capul meu izbit de caldarîm ies scîntei»“(M.U.P., p. 281).

Citind mărturiile celor trei, am descoperit că ele sînt dovezi sigure ce pot confirma veridicitatea afirmaţiilor mele cu privire la consumarea accidentului – căci provin din surse comune cu ale mele şi conţin elementele de bază ale adevărului. Speram, atunci, că adevărul va fi spus pînă la capăt. M-am înşelat. Cele scrise de Mihai Gafiţa, M. Stoian şi Florin Mugur au fost uitate, iar relatările ulterioare mi se par fanteziste. Cred că aşa sînt şi ale lui Beniuc, Andriţoiu şi Covaci, din care reproduc doar cîeva fraze, care, dacă sînt aşezate una după alta, apar ca un dialog veritabil al escamontării adevărului.

Beniuc: „O fată, nu-mi aduc aminte cum o cheamă, mi-a povestit că ea l-a cules de lîngă tramvaiul care-l izbise sau de unde a fost aruncat... nu se ştie nimic precis. Ştiu că de faţă mai fusese şi Andriţoiu în seara aceea, acolo, la tramvai, dar, cum s-au încurcat lucrurile, probabil noaptea, la înghesuiala care se produce atunci cînd oamenii caută să ajungă repede acasă, la căldură. Am impresia că Andriţoiu s-a pierdut în mulţime, nu-mi închipui că era într-o stare grozavă nici el şi probabil că n-a observat nimic, a aflat abia ulterior de accidentul petrecut“ (A.M., p. 213 ).

Andriţoiu: „Eu nu puteam fi la masă cu Nicolae Labiş în ziua accidentului, din simplul motiv că, bolnav grav de plămîni, aveam temperatură şi eram silit să stau la pat [...] prietenii dragi ai poetului vor putea lămuri mai bine problema. Aurel Covaci, în primul rînd – el fiind unul din ocrotitorii atenţi ai adevăratei memorii a lui Labiş“ (AM, p. 68 ).

Covaci: „Între ora 22 şi ora 3 noaptea el n-a mai fost cu mine, ci cu alţii şi aceia au vorbit şi au povestit detalii. De fapt, e vorba despre un lucru cît se poate de obişnuit: lunecuş într-o staţie de tramvai. Alunecare şi cădere între cele două vagoane ale tramvaiului“ (AM, p. 231).

Mă surprinde răceala cu care Covaci îşi aduce aminte de tragicul eveniment. Am mai amintit, în altă parte, că el s-a eschivat să-mi dea vreo informaţie cu privire la cele suferite de Labiş. Din această cauză, aşteptam cu ardoare, ca şi Tomozei, care-i făcuse repetate invitaţii în public să spună ce ştie, ziua în care voi citi ceva scris de Covaci, cu speranţa că voi afla detalii necunoscute de mine, el fiind primul care a stat de vorbă cu Labiş şi cu Polevoi, care în mod sigur i-au povestit ce s-a întîmplat. Şi iată că, fiind întrebat de ce a spart gheaţa tăcerii cu atîta întîrziere (peste 25 de ani ), el a răspuns: „[...] mi se părea că aş putea fi acuzat că aş trage un soi de foloase din comentariile pe marginea tragicului eveniment şi asta m-a făcut iarăşi să tac“. Motivîndu-şi astfel tăcerea, dă de înţeles că are multe de spus, ceea ce eu nu pun la îndoială nici o clipă, însă cînd te uiţi atent în copca făcută de el, în loc de apă limpede, ţi-e dat să vezi apă tulbure, fiindcă, prin afirmaţia lui, se raliază grupului care susţine că singurul vinovat ar fi victima, cu deosebirea că nu din cauza stării lui de ebrietate, ci din cauza lunecuşului din staţie. Pentru asta nu i-ar fi reproşat nimenea că umblă după foloase, eventual ar fi fost acuzat de altceva, deoarece în procesul-verbal de constatare a accidentului este consemnat: „Locul unde s-a produs accidentul a fost luminat de becurile electrice, iar terenul a fost uscat“. (M.U.P., p. 262).

* * *

La prima vedere, varianta zig-zagului a slujit interesele manipulantului, pentru că prin aceasta s-a putut ajunge la concluzia că „accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon“, motiv pentru care anchetatorul dispune casarea Dosarului. În opinia mea, varianta asta a fost creată doar în aparenţă în apărarea învinuitului, pentru că, în ultimă analiză, aceasta implică şi mai mult responsabilitatea acestuia decît varianta întîi. De ce? Pentru că, dacă el nu putea să prevadă intenţia lui Labiş, de a urca din mers, era obligat să observe că pe zona de refugiu, bine iluminată, unul dintre cei 5-6 călători merge în zig-zag şi astfel poate să cadă în faţa motorului sau să se lovească de laterala vagonului. Prin urmare, anchetatorul Morariu, doar comiţînd o „eroare“ (?), putea dispune încetarea procesului şi înmormîntarea Dosarului.

Cu privire la existenţa mărturiei „preconcepute“, se pot face şi tot felul de speculaţii şi supoziţii. Dintre acestea, mie una mi se pare cea mai apropiată de realitate. Anume, aceea că ea a fost creată în favoarea martorului, care, cu ocazia cercetărilor şi a procesului, trebuia să explice, într-un fel, de unde ştia că victima, în momentul tentativei lui de a lua tramvaiul din mers, a fost beat.

Avînd în vedere că omul se poate eticheta „beat“ numai cînd se află într-o „stare de inhibiţie psihomotorie, lentoare verbo-ideativă, modificarea dispoziţiei (tristeţe) şi a atenţiei, dismezii, dezorganizarea mersului şi a limbajului, apariţia unor tulburări de conştiinţă, de intensităţi diferite“ (Medicina legală, p. 72 ), se punea întrebarea firească: După care dintre aceste simptome a ajuns la concluzia lui martorul? L-a văzut în restaurant bînd, certîndu-se cu cineva, a stat de vorbă cu el etc?. Oricum, trebuia să răspundă la asemenea întrebări, fiindcă nu se poate judeca starea victimei doar după faptul că „a luat tramvaiul din mers“ şi a „căzut jos“.

Este păcat că, din cauza unei „erori“ judiciare, procesul n-a avut loc, pentru că în decursul dezbaterilor s-ar fi putut clarifica o serie de probleme obscure, şi astăzi nu am mai pune întrebările: De ce a fost îmbrîncit Labiş? Avem de-a face cu o crimă perfectă, sau cu un asasinat politic? O serie de elemente, ce pot constitui răspunsuri la aceste întrebări, sînt cunoscute, iar în dezvăluirile altora se întrezăreşte ceva, ceea ce îmi dă speranţa în venirea zilei cînd Labiş va fi judecat pe baza adevărului, nu după idei şi mărturii preconcepute. Aceasta însă, în primul rînd, necesită cunoaşterea şi acceptarea adevărului spus de Labiş şi de martora Polevoi, despre starea lui de conştiinţă şi cauza ce a declanşat sfîrşitul său tragic. Cred că este premisa rezolvării dilemei de la staţia de tramvai.

Ultima noastră îmbrăţişare

După despărţirea mea de balerină, care în realitate era doar dansatoare în ansamblul Armatei, gîndindu-mă la cele povestite de ea, am ajuns la poarta spitalului, unde, între timp, portarul se schimbase, şi am fost supus iarăşi interogatoriului de rigoare, după care am avut cale liberă. Pe coridor m-am reîntîlnit cu cîţiva colegi de la Şcoala de literatură, aşteptînd să intre în salonul lui Nicu, unul cîte unul. Stînd de vorbă cu ei, am ajuns la concluzia că toţi ştiau că Labiş, fiind în stare de ebrietate, a căzut sub tramvai.

Ascultîndu-i, am tras concluzia că pînă atunci ori nu fuseseră la el, ori nu l-au întrebat cum s-a produs accidentul. Ulterior am aflat că majoritatea celor ce-l vizitaseră nu l-au întrebat ce s-a întîmplat, fiind preocupaţi mai mult de starea lui de sănătate, iar el, neîntrebat, nu a vorbit despre asta. După cum l-am cunoscut eu pe el, sînt convins că, şi dacă ar fi fost întrebat de unii sau de alţii, s-ar fi eschivat de la un răspuns, deoarece în opinia lui nu era o fală că a petrecut cu o femeie – aproape – de o vîrstă cu maica lui şi, mai ales, faptul că, în încercarea lui de a petrece cu ea şi restul nopţii, i-a căzut nenorocirea pe cap.

Din cauza discreţiei sale funciare, vizitatorii nu au reuşit să afle întregul adevăr şi astfel aveau să creadă în spusele răuvoitorilor lui Nicu şi ale altora, care aveau interesul ca accidentul să fie prezentat ca rezultatul stării de inconştienţă a victimei. Pe baza înţelegerii cu Labiş şi cu Maria Polevoi, nu le-am spus tot ce ştiam, nici nu am motivat de ce susţin că nu din cauza beţiei a căzut între vagoane. După cîte îmi aduc aminte, doar cu Luca şi cu Raicu am vorbit despre asta în mod deschis.

Din cele spuse de Labiş, am desluşit că între el şi ea exista o înţelegere, care m-a dus cu gîndul la lucruri mai vechi. Mi-am adus aminte de infama învinuire de tentativă de viol, cînd, la fel ca şi acum, pentru a menaja pudoarea femeii, tăcuse, suportînd chinurile şi consecinţele tăcerii. Din nou îl consideram victima ipocriziei feminine şi căutam un răspuns la întrebarea firească: Cum se poate ca Labiş, cinstit şi sincer pînă-n măduva oaselor, cu spiritul curajului şi al răspunderii pentru faptele sale – indiferent de consecinţele lor – s-a lăsat din nou prins în mrejele laşităţii unei femei, care nu merita nici amiciţia şi nici mila unui bărbat?

Ştiam de la dansatoare ceea ce alţii aveau să afle doar în 1986, dintr-o scrisoare anonimă, publicată de „adresant“, G. Tomozei (AM, p. 318-319), care, cu toate că avea consimţămîntul „expeditoarei“, nu ne dezvăluie numele ei şi elimină din textul tipărit numărul de telefon al acesteia, lipsîndu-ne astfel de posibilitatea de a controla veridicitatea celor afirmate de el în comentarii, precum şi de a ajunge la „sursă”, pentru a obţine unele detalii cu privire la aspectele comunicate. În ciuda acestor lipsuri, voite, se poate constata că scrisoarea conţine o serie de elemente noi, de care va trebui ţinut cont la o eventuală cercetare a mobilului faptei răufăcătorului.

Această „anonimă“, adresîndu-se lui Tomozei, scrie între altele: „Nu uitaţi că Meri era balerină la Ansamblul M.A.I., ceea ce impunea o anumită conduită, mai sever controlată. Înţelegeţi, dar, că nu vroia să se afle, mai ales în cadrul Ansamblului, că a fost într-un local, a băut – nu are importanţă cît – şi a plecat la ea acasă, noaptea, cu un tînăr, fie el chiar marele Labiş“. Pentru mine constituie o noutate informaţia că Polevoi nu era angajata Ansamblului Armatei, aşa cum înţelesesem eu de la ea, ci a Ansamblului Ministerului de Interne, care, în vremea aceea, aranja „afacerile interne“ sub comanda general-colonelului Al. Drăghici. Deci, ea era salariata aceluiaşi centru, ca sergentul-major sau locotenentul care au cercetat cazul. Diferenţa între misiunea ei şi aceea a lui Gheorghe Aurelian şi Ion Grozavu era că ea dansa, iar aceştia din urmă, în timpul anchetelor şi cercetărilor, făceau pe alţii să „danseze“, după vrerea lor. Cea mai mare surpriză mi-au produs însă următoarele două fraze: „Maria Polevoi a murit în garsoniera din Calea Călăraşi, acolo unde a voit să-l ducă pe Poet, acolo unde a trăit singură (şi ea foarte singură...) toată viaţa. S-a sinucis în 20 iulie 1978, luînd o mare doză de somnifere.“ Asta mai lipsea ca rolul ei, în cazul Labiş, să-mi apară şi mai confuz.

La publicarea scrisorii, din surse oferite cititorilor tot de Tomozei (M.U.P., p. 372), ştiam deja că martorul care susţinea varianta „zig-zagului“ se numeşte Schwartzman Isac-Grişa, care avusese o altercaţie cu Labiş.

Petrecînd cîteva zile şi nopţi, cu sau în apropierea lui Labiş în spital, dormind pe banca de pe coridor sau cu capul pe masa de la poartă, odată i-am zis că am de gînd să fac denunţ împotriva răufăcătorului necunoscut de el.

- Lasă asta, îmi zise el liniştitor, o vom face împreună, cînd mă voi pune pe picioare.

Pe data de 18 decembrie, cînd, în urma unei stări febrile ridicate a lui Labiş, medicii au interzis orice vizită sau prezenţă în salon, cu excepţia părintelui şi a surorii Margareta, am plecat din Capitală, promiţînd că mă voi întoarce peste 2-3 zile.

– Aşa sa fie, cum zici, că dacă vei întîrzia s-ar putea între timp să mă vindec, să părăsesc spitalul şi ca pedeapsă să nu-ţi las adresa unde am plecat.

– Fii sigur că revin cît mai repede cu putinţă. Pînă atunci te va părăsi febra şi va trece furia medicului împotriva prezenţei vizitatorilor.

Cuvintele mele nu erau doar simple cuvinte de încurajare, ci se bazau pe experienţa vieţii mele. Pînă atunci avusesem de 3 ori bronhopneumonie – de care medicii îl suspectau şi pe el – şi nu am mai murit. Sărutîndu-l pe frunte şi mîngîind obrazul puţin tumefiat de temperatură, am plecat din salon condus de părintele lui pînă la poartă, de unde s-a întors în grabă, iar eu mi-am continuat drumul spre Gara de Nord.

Revenind, după 3 zile, în data de 22 decembrie, în jurul orei 8 dimineaţa, am aflat de la portarul spitalului că spre zori a fost mutat din salonul unde-l lăsasem cu speranţa că ne vom revedea curînd.

- Unde a fost mutat, în ce salon? am întrebat eu.

Omul, probabil cu un stagiu îndelungat în meserie, şi obişnuit cu întrebarea ce se punea în asemenea cazuri, fără să clipească sau să aibă măcar umbra compasiunii în voce, mi-a răspuns:

- Păi, unde putea să-l mute? La morgă...

Necrezîndu-mi urechilor, am luat-o la fugă pînă-n salonul unde ne despărţisem. În patul lui nu mai era prietenul meu, un suflet mare şi deosebit, ci doar salteaua înnegrită de vreme, de pe care era îndepărtată pînă şi lenjeria. La ce m-am gîndit şi ce s-a întîmplat cu mine, după văzul acestui tablou sinistru, nu-mi pot aduce aminte, doar atît, că alergam pe coridor şi auzeam propriul meu glas, disperat, repetînd:

- Unde ai plecat, Labiş, ce-au făcut escrocii şi nemernicii din tine?

Apoi am simţit cum, din fugă, mă apucă de braţe nişte mîini zdravene şi, tîrîndu-mă cu călcîiele pe jos, mă aşează într-un pat şi îmi fac cu forţa o injecţie în mîna dreaptă, după care m-am liniştit. După ce mi-am revenit, deschizînd ochii, am văzut că sînt în salonul şi în patul lui Nicu, iar în faţa mea stăteau o femeie în halat alb şi un bărbat.

- Ei, băiete, te-ai liniştit?, m-a întrebat ea.

- Da, am răspuns eu şi m-am ridicat din pat.

- Atunci te duci cu tovarăşul pînă la poartă şi să nu mai vii pe aici, să ne faci necazuri.

Omul de lîngă ea m-a luat frumos de braţ şi m-a dus aşa la poartă, unde i-a spus portarului să nu mă mai lase să intru.

Aici m-am întîlnit cu Sonia Larian şi cu Lucian Raicu. Ei m-au îndemnat să mă ridic de pe scaunul pe care fusesem aşezat de portar şi să plecăm împreună din spital, pentru că pe Labiş nu-l pot revedea nicidecum pînă cînd nu se va efectua autopsia.

Am plecat împreună spre staţia de tramvai din Piaţa Filantropiei într-o tăcere neagră. Stînd în zona de refugiu, în aşteptarea tramvaiului, am rupt tăcerea.

- Spuneţi-mi voi, că eu nu-nţeleg, de ce a trebuit ca Labiş să moară?!

Văzînd că nici ea, nici el nu-mi răspund, am întrebat din nou:

- De ce a trebuit să moară?

- Linişteşte-te, Portik, mi-a spus el, că în nici un fel nu mai poţi schimba nimic. Într-un fel, bine că a murit, altfel ar fi avut multe de suferit.

- Eu am mai văzut om paralizat la pat. Era fericit, şi el şi cei din jurul lui, că e în viaţă. Se bucurau că-l puteau vedea zilnic, chiar dacă sufereau din cauza stării lui.

- Nu la suferinţa asta mă gîndesc, ci la cele ce ar fi trebuit să îndure şi fără acest accident. După cum văd, tu nu ştii cît de mult a avut el de suferit în ultimul timp...

- Ştiu, că mi-a povestit, am auzit şi de la alţii. Dar eu cred că el n-ar fi meritat nici soarta prevestită de răuvoitorii lui, şi nici acest sfîrşit. Trebuia să trăiască, iar voi, care susţineţi că sînteţi prietenii lui, aveaţi obligaţia să-l apăraţi de atacurile meschinăriei umane, mascată în „vigilenţă de clasă“ de unii, şi în critică literară de alţii.

Raicu, fiind prieten bun cu Labiş şi critic, s-o fi simţit atins în amorul său propriu, că n-a mai zis nimic. M-am despărţit de Lucian şi de Sonia în tramvai, la Staţia Rosetti, şi l-am revăzut pe el stînd de gardă la catafalcul prietenului – expus la Casa Scriitorilor - lîngă oameni pe lîngă care eu n-aş fi putut sta, fiindcă ştiam foarte bine că pe cînd Labiş era în viaţă ei nu se aflau alăturea de el. Aveam impresia că sarcina lor acolo nu era ca să-şi aducă ultimul omagiu, ci să-l păzească bine, nu cumva să se ridice şi să-şi continue „lupta cu inerţia“.

Dar strădaniile lor au fost zadarnice, deoarece, dacă Omul şi Prietenul era în coşciug, ideile şi spiritul său au început să umble pe străzile Capitalei. Tineretul studios vroia să transforme ultimul său drum, de la Casa Scriitorilor pînă la Cimitirul Bellu, în traseul unui marş de protest. Planul a fost dejucat de vigilenţa unora, în primul rînd de Beniuc, care – acum – mărturiseşte:

„Eu am întrebat conducerea Miliţiei Capitalei. – Pe răspunderea voastră! mi s-a răspuns. Colegii săi, care ţinuseră morţiş la demonstraţia plănuită, au renunţat după acest răspuns“.

(AM, p. 66)

În cele 2 zile şi 2 nopţi de veghe la Casa Scriitorilor, nu m-am putut obişnui cu gîndul că m-a părăsit pentru totdeauna. Durerea îmi copleşea mîndria de bărbat şi îmi era teamă să nu mă prăbuşesc sub povara ei la „cuvîntările de adio“. Sărutîndu-l pentru ultima oară pe frunte, am avut deodată senzaţia că mă cuprinde cu braţele peste umăr şi că-l aud cum îmi spune: „Nu te supăra că nu te-am putut aştepta“. Cine şi cum m-a ridicat de lîngă racla lui nu ştiu. Îmi amintesc doar că m-am trezit pe un fotoliu lung din apropierea holului, unde am fost aşezat; se auzea zgomotul ciocanului cu care se băteau ultimele cuie în capacul sicriului. Privind în jurul meu, le-am văzut lîngă mine pe Elena Dragoş şi pe Mihaela Monoranu, dacă nu mă-nşel ele au fost, care, după cum mi-au povestit ulterior, m-au ajutat să-mi revin.

Cînd încă ameţit am ajuns la uşă şi, ridicat pe vîrfurile picioarelor, am vrut să-l mai văd odată, capacul sicriului deja mi-l ascunsese, pentru totdeauna, pe prietenul Labiş.

Ce-a urmat şi în ce fel a fost dejucat în mod definitiv planul tineretului, ne putem face o idee din amintirile lui Tomozei: „O mulţime uriaşă înconjura Casa, Calea Victoriei era, şi ea, blocată şi, adus pe braţe de pe catafalc, sicriul a fost oprit o clipă pe treptele de la intrare... Nu ştiu dacă lungul şir de autobuze cu care veniseră participanţii la ultima întîlnire cu Labiş a refăcut cumva, fie şi în parte, drumul – pe jos – al cortegiului ce urma în vara lui 1889 somptuosul dric în care zăcea Eminescu, dar ştiu că, ajunşi la vechiul cimitir din dealul Şerban-Vodă, întîiul gînd al tinerilor purtîndu-şi pe umeri prietenul şi fratele răpus a fost să treacă pe la mormîntul Luceafărului“.

Cele relatate aici corespund realităţii, însă cred necesar să arăt că „şirul lung de autobuze“ se compunea din 4-5 maşini, comandate de Uniune pentru a transporta pe „scriitorii iluştri“, pe „reprezentanţii oficialităţilor culturale“, pe membrii familiei şi ai breslei după carul funerar, cu o viteză după care nu putea „mărşălui“, în semn de protest, „mulţimea uriaşă“. Astfel au furat, Beniuc şi cei specializaţi în anihilarea mulţimii, ofranda tineretului adusă lui Labiş.

Aşa am rămas fără EL în astă lume, prins în hora morţii, ţopăind chinuit şi cu speranţa că într-o zi „lupta cu inerţia“ va triumfa.

Sfîrşit

Portik Imre

Sânnicolau Mare – Bucureşti, 1972-1988