Lecturi la lumina ceaiului...

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La expediţia argonauţilor de la Colhida (în Georgia de astăzi) au participat 50 de eroi greci, tot unul şi unul. Printre ei se regăseau Iason, Heracle, Castor şi Polux, Medeea şi Orfeu. Cînd s-a iscat o furtună, care ameninţa să scufunde corabia argonauţilor, Orfeu a scos lira şi a început să cînte atît de frumos, încît marea s-a potolit. Istoricii vechi Strabon şi Boethius susţin că Orfeu s-ar fi născut în Tracia, mai precis în localitatea Ciconia, din Munţii Rodopi ai Bulgariei, cam prin Secolele VII-VI î. Chr. El era fiul regelui Oeagrus şi al muzei Caliopi. După alte păreri, Orfeu ar fi fost chiar fiul zeului Helios-Apollo, care i-ar fi dăruit lira, instrument meşterit de însuşi Hermes. Povestea lui Orfeu este cunoscută de toată lumea. El cînta din liră, şi nimfa Euridice dănţuia cu suratele ei. Azi aşa, mîine aşa, pînă îi cade dragă fata. La nunta lor, cum e obiceiul, un flăcău, semizeul Aristeu, a vrut să o fure. Euridice a fugit, a alunecat într-o groapă, unde a muşcat-o un şarpe. Curînd, ea muri şi ajunse în lumea umbrelor. Disperat, Orfeu apucă lira şi încercă să-l înduplece pe Hades să-l lase să coboare în Infern, pentru a-şi scoate iubita de acolo. Hades fu de acord, dar cu o condiţie: cît timp vor păşi prin regatul morţii, Orfeu să nu-şi privească iubita, altfel o va pierde pe veci. Poetul primi legămîntul, dar, voind să se convingă că Euridice păşeşte în urma lui, întoarse capul şi, în clipa următoare, ea dispăru în Tartar ca un fum. Mitul lui Orfeu a început odată cu ieşirea lui din Infern. După acest dureros eşec, el se retrase din calea oamenilor şi rătăci prin pădurile Traciei. Femeile trace, menadele lui Dionysos, furioase că le evita, l-au ucis şi i-au aruncat capul şi lira în apele Rîului Hebru. Valurile le-au dus mai departe, pînă la mare, şi, de acolo, pînă în Insula Lesbos, patria Poeziei. Un lucru e clar: oricine i-ar fi fost părinţii, poetul Orfeu a existat aievea, cîndva, înainte de Homer, şi învăţătura lui s-a propagat, din om în om, pînă astăzi, devenind arhetipul artistului care a propus înălţarea omului, prin iubire şi artă. Orfeu era un învăţător, dar nu transmitea cuvîntul, ci sentimentul. El a pledat pentru iubire şi, pentru a o dobîndi, a coborît în moarte. Atunci se naşte întrebarea: de ce a murit atît de tînăr? Pentru că a greşit faţă de zei, atribuindu-le defectele oamenilor şi oamenilor calităţile zeilor, realizînd, prin aceasta, o apropiere dintre muritori şi zei, unificîndu-i. Poemele lui Orfeu – cîntări liturgice, imnuri şi numeroase cîntece epice, numite „cuvinte sfinte“ – au existat şi ele, circulînd în sute de variante. Diogene Laertius spune că Pitagora ar fi adunat creaţiile lui Orfeu într-o culegere. Tracii erau foarte avansaţi în arta muzicii: muncile cîmpului, culesul viilor sau instrucţia militară erau acompaniate de cîntecele aezilor. În poemele sale, Ovidiu însuşi era convins că îşi trăieşte exilul în patria lui Orfeu. Dar de unde şi pînă unde se întindea Tracia, ca să fim îndreptăţiţi să-l considerăm pe Orfeu un strămoş de-al nostru? Un răspuns plauzibil ni-l dă cărturarul basarabean Nicolae Dabija, în cartea sa, „Pe urmele lui Orfeu“, apărută în 1990, la Editura „Hyperion“, din Chişinău. Tema acestei interesante lucrări este că, pornind de la cronicarul Miron Costin, care afirmase că „Nasc şi la Moldova oameni!“, de-a lungul vremurilor, şi noi, românii, am dat lumii nume strălucite de cărturari, deveniţi de mare ajutor altor popoare, care doreau să-şi găsească drumul spre carte şi adevăr. Deci, protocronism în toată regula. Lista lui Nicolae Dabija, avîndu-l în frunte pe Orfeu, cuprinde şi alte nume importante: mitropolitul Petru Movilă, care a umplut Ucraina de tipografii; spătarul Nicolae Milescu, unul dintre primii soli ai Rusiei, în China, şi animator al vieţii ştiinţifice, la Moscova; savantul de talie europeană Dimitrie Cantemir; mitropolitul Varlaam, Miron Costin, Petru Berînda, domnitorul Vasile Lupu şi mulţi alţii. „Peste tot – de la Cracovia la Lvov, Moscova sau Irkutsk – se văd urmele moşilor şi strămoşilor noştri uitaţi“, mai afirmă N. Dabija. Revenind la Tracia, teritoriul ei se întindea, la nord de Dunăre, pînă la Nistru şi Nipru, adică pînă-n Basarabia, motiv pentru care autorul cărţii consideră acele locuri drept patria lui Orfeu. „Dealurile de pe malul Nistrului să fie locul unde a trăit Orfeu?“, se întreabă el retoric. După care explică: „În Tracia, menadele se numeau «basaride», fiindcă purtau haine lungi din blană de vulpe, denumite «basara». Etimologia cuvîntului «Basarabia», ţărmul Mării Negre dintre Dunăre şi Nistru să fi însemnat «Ţara femeilor trace sau ale preoteselor lui Dionysos»? Sau poate «Unde fusese sfîşiat Orfeu de Bacante»? În Tracia, Dionysos se mai numea «Bassareus»“. Vă prezentăm şi alte dovezi prin care N. Dabija îşi susţine ipoteza. La Orhei, pe apa Răutului (unde Sadoveanu şi-a localizat romanul „Neamul Şoimăreştilor“), precum şi pe Dealul Tigheciului, lîngă Nistru, nişte alunecări de teren au scos la lumină statui, de-o vîrstă cu Orfeu. În alt loc din Basarabia, la Rudeni, malurile de piatră sînt ciuruite de găuri, urme ale ploilor. Cînd bate vîntul, aerul pătrunde cu putere în găurile acelea, făcîndu-le să sune ca tuburile unui nai sau ca lira lui Orfeu - „harpa eoliană“, cum îi spun arheologii - care plînge pierderea Euridicei. Localnicii spun că viţa-de-vie sălbatică dintre pietre e din vremea lui Dionysos, adică are cîteva mii de ani. Altceva: cică, în Secolul XIX, poetul Constantin Stamati avea, la moşia lui de la Ocniţa, o lespede de marmură cu numele lui Orfeu; să fi provenit acea piatră de la mormîntul acestuia? Cîntecele artribuite lui Orfeu s-au pierdut. În schimb, după moartea lui, s-au născut un val de poezie, numită orfică, şi o religie, orfismul. Preconizînd dualismul suflet-corp, adepţii orfismului credeau în metempsihoză. Ei considerau corpul o „temniţă a sufletului“ şi idealul lor era să devină zei. Sectanţii se retrăgeau în peşteri şi organizau „misterele orfice“, în fapt, nişte iniţieri profetice. Pitagora a fost cel mai mare adept al curentului orfic. Balada „Mioriţa“ seamănă cu un poem orfic: seninătatea cu care este întîmpinată moartea, resemnarea în faţa destinului, alegoria moarte-nuntă. Orficii primeau moartea ca pe o odihnă, ca o eliberare a sufletului din temniţa trupului. Fericirea era căutată în moarte. Moartea-nuntă ne duce cu gîndul la mitul vechi, cînd Euridice moare chiar în ziua nunţii ei şi cînd Orfeu se va însoţi cu ea numai în moarte. Şi oiţa năzdrăvană îşi găseşte o explicaţie la N. Dabija, adică e, şi ea, tot un om, care, prin metempsihoză, a ajuns animal. Alte opinii ale cărturarului basarabean: cuvîntul doina provine de la Dionysos, prin etimologie populară. Sau: priveghiul este o reminiscenţă a tracilor, care, la funeralii, cîntau, făceau întreceri şi jocuri. În sfîrşit, albaneza e un dialect al limbii trace. În „Mioriţa“, găsim multe cuvinte rămase de la traci, ele putînd fi întîlnite şi în limba albaneză: baci, fluier, brîu, brad, strungă.

Paul Suditu