Lecturi la lumina ceaiului...

In memoriam: Rosa del Conte

S-a stins din viaţă, în locuinţa sa din Roma, de pe Via dei Liburni, aproape de Universitatea „La Sapienza“, criticul şi istoricul literar Rosa del Conte, unul dintre cei mai importanţi exegeţi ai operei eminesciene şi un simbol al culturii române în străinătate. La fel precum Mite Kremnitz, Ramiro Ortiz, Amita Bhose sau Alain Guillermou – şi Rosa del Conte a fost o împătimită iubitoare a Limbii şi Poporului Român. Ajunsese la incredibila vîrstă de 104 ani, şi doar pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea (1887-1991), prima dintre cele 4 fiice ale dramaturgului Barbu Delavrancea, a mai egalat-o în longevitate. Rosa del Conte s-a născut, în anul 1907, la Vighera, lîngă Milano. Şi-a luat licenţa în Litere la Universitatea din Milano (1931). De la începutul carierei, s-a simţit atrasă de cultura şi spiritualitatea românilor. Ca urmare, în anul 1942 a fost trimisă ca lector de limbă şi literatură italiană la Universitatea din Bucureşti, copiind destinul lui Ramiro Ortiz (1879-1947), un cunoscut comparatist şi critic literar italian, trimis, în 1909, ca profesor de italiană, tot la Universitatea din Bucureşti. În 1945, Rosa del Conte s-a mutat la Universitatea din Cluj. În anii şederii ei acolo, a cunoscut bine viaţa intelectualităţii româneşti. Dar, întrevăzînd în persoana şi activitatea ei un pericol pentru ideologia proletcultistă, promovată de liderii politici ai vremii, în 1948, autorităţile comuniste au izgonit-o pe „signora professoressa“ din România, chiar dacă studenţii de la Cluj au protestat gălăgios. În 1956, la propunerea lui Mircea Eliade, profesorul Basil Munteanu, stabilit la Paris, şi Rosa del Conte l-au recomandat pe Lucian Blaga drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. Ea îl cunoştea bine pe marele poet şi filozof, cu care fusese colegă la Universitatea din Cluj, şi îi aprecia elogios creaţia literară. Numai că regimul comunist de la Bucureşti, aservit Moscovei, a trimis la Stockholm o delegaţie, în frunte cu Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, pentru a transmite cercurilor autorizate că Guvernul Român nu agreează ideea ca o asemenea distincţie să-i fie acordată lui L. Blaga. În 1958, cînd lui Boris Pasternak i se decerna Premiul Nobel pentru romanul „Doctor Jivago“, dar, la presiunea autorităţilor sovietice, autorul „îl refuza“, acelaşi Z. Stancu avea să scrie: „Pasternak? N-am auzit“. Între anii 1948 şi 1963, Rosa del Conte a predat Limba şi Literatura Română la Universitatea „La Sapienza“, din Roma. Prin lucrările sale, distinsa intelectuală a contribuit la consolidarea legăturilor culturale dintre România şi Italia. A tradus, în româneşte, din operele scriitorilor Elie Vittorini, Salvatore Quasimodo şi Eugenio Montale, toţi trei, laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură, şi din creaţia lui Dante Alighieri. De asemenea, i-a tradus în italiană pe Tudor Anghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu şi a conferenţiat despre alţi scriitori, precum V. Cârlova, I. E. Rădulescu, G. Coşbuc sau Al. Macedonski. Dar scriitorul care a atras-o cel mai mult a fost Mihai Eminescu. Se poate spune că Rosa del Conte l-a înţeles pe marele poet mai bine decît mulţi dintre conaţionalii noştri. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu profesorul francez Jean Boutiere, cel care a dat cel mai bun studiu despre Ion Creangă: „La vie et l’oeuvre de Ion Creangă“. Cercetînd cu atenţie viaţa şi opera lui Eminescu, Rosa del Conte a publicat numeroase studii, dintre care amintim: „Eminescu e Pascoli“ (1957), „Mihai Eminescu o dell’Assolutto“ (1961), „Leopardi ed Eminescu“ (1979), „Eminescu, poeta metafisico“ (1982), traduse, cu mare succes, şi în româneşte. În afara acestor scrieri, mai sînt de reţinut şi altele, ca de exemplu: „Carlo Goldoni e la filologia romena“ sau „Questioni di lingua romena“. Dintre toate scrierile centenarei savante, consacrate poetului nostru naţional, cea mai valoroasă rămîne „Mihai Eminescu o dell’Assolutto“, care, după aprecierea lui Mircea Eliade, este „cea mai valoroasă monografie închinată, într-o limbă străină, lui Eminescu“. Cartea a apărut la Modena şi a fost tradusă în româneşte de Marian Papahagi, în 1990, fiind însoţită de un Cuvînt înainte şi o Prefaţă, semnate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Mircea Eliade. În acest studiu vast (400 de pagini), autoarea analizează întreaga operă a lui Eminescu, evidenţiind toate temele liricii sale. După cum se ştie, aceste teme cuprind, între altele, problema socială („Împărat şi proletar“), viziunile cosmogonice („Luceafărul“, „Scrisoarea I“, „Rugăciunea unui dac“), sau modul cum este reflectat Isus Christos. Un loc important, în monografie, îl ocupă întruchipările timpului în poezia eminesciană: timpul demiurg, timpul biruit de poezie, sentimentul duratei şi ambivalenţa timpului, evadarea din timp. „Eminescu nu este o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămînţă, adusă, printr-o întîmplare, pe solul Daciei, de suflarea vînturilor apusene – observă Rosa del Conte. El este un astru ţîşnit din adîncurile cerurilor în Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tînără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi severă tradiţie...“. Ca şi în cazul altor scriitori români din diaspora (vezi Mircea Eliade, Peter Neagoe, Emil Cioran sau Eugen Ionescu), Rosa del Conte (considerată „de-a noastră“, prin tot ce a scris) a fost readusă în centrul atenţiei, mai ales pentru tinerele generaţii, abia după 1989. Astfel, ca o recunoaştere a meritelor ei în promovarea culturii române în lume, în 1994, ea a fost aleasă membră de onoare a Academiei Române. După aceea, a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Bucureşti şi Cluj. În 2001, preşedintele României, Ion Iliescu, i-a decernat Ordinul „Steaua României“ în rang de cavaler. În 2007, a fost sărbătorită cu mare fast, cu ocazia împlinirii vîrstei de 100 de ani. După pensionare, Rosa del Conte s-a ocupat mai mult cu traducerile din lirica lui Eminescu, alcătuind şi o amplă antologie italiană.

Paul Suditu