Lecturi la lumina ceaiului...

In memoriam Mircea Horia Simionescu

Luna mai, luna florilor, s-a dovedit a fi, în acest an, o lună neagră, fiindcă, în acest final de primăvară, ne-au părăsit, unul după altul, doi mari scriitori. Mai întîi a plecat, într-o discreţie totală, aşa cum, de altfel, a şi trăit, prozatorul Mircea Horia Simionescu, un artist de mare clasă, care a compus o literatură de esenţă urmuziană, ieşită de sub şabloanele realităţii, în care parodia se împleteşte cu pastişa, umorul şi absurdul. L-a urmat, la nici o săptămînă, Fănuş Neagu, creatorul unui limbaj opulent metaforic, prin care a descris universul uman şi tematic din zona Deltei, a Brăilei şi a Bărăganului. M.H. Simionescu s-a născut la Tîrgovişte, în anul 1928, într-o familie mic-burgheză, descendentă din neamul Brătienilor. Încă de pe băncile Liceului „Ienăchiţă Văcărescu“, din localitatea de baştină, el s-a împrietenit cu Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, pentru ca, împreună, să compună reviste literare de o pagină, scrise de mînă şi avînd titluri teribiliste. Mai tîrziu, celor trei li s-a alăturat şi Tudor Ţopa, formînd grupul cunoscut, mai tîrziu, sub numele de ,,Şcoala de la Tîrgovişte”. Prin anii ’50, acest cvartet literar scria intens, îşi citeau unul altuia producţiile, căci se legaseră, prin jurămînt, să nu publice nimic sub comandă politică şi să tacă, pînă cînd autorităţile comuniste nu vor fi renunţat la dogmele realismului socialist. Decenii în şir, cînd cenzura veghea ca „lucrătorii din artă“ să nu se abată de la conceptele „revoluţiei culturale“, ,,Şcoala de la Tîrgovişte” a creat o literatură modernistă, de rezistenţă. Dar acest grup nu a fost singura bornă luminoasă a politicului. Începînd cu deceniul 6, se produce un oarecare dezgheţ ideologic, şi literatura română începe să-şi redobîndească, ce-i drept, timid, adevărata menire, dezvoltîndu-se sub auspiciile esteticului. Aşa a fost posibilă apariţia „Şaizeciştilor“ (în frunte cu Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu), ,,Şcoala de la Tîrgovişte”, Cercul literar de la Sibiu (lideri incontestabili: Ştefan Augustin-Doinaş şi Ion Negoiţescu), „Oniricii“ lui Leonid Dimov, „Păltinişenii“ lui Constantin Noica, „Desanţii“, sau „Generaţia optzecistă“. Aceste adevărate „academii literare“ au produs generaţii de scriitori, care au adus un aer proaspăt, într-un domeniu intoxicat de ideologia nefastă a comunismului. M. H. Simionescu debutează tîrziu, în 1969, la vîrsta de 40 de ani, cu volumul „Dicţionar onomastic“, prima parte dintr-un ciclu mai vast, intitulat „Ingeniosul bine temperat“, care avea să mai cuprindă volumele „Bibliografia generală“, „Jumătate plus unu“, „Breviarul (Historia calamitatum)“ şi „Toxicologia, sau Dincolo de bine şi dincolo de rău“. Mai tîrziu, va mai publica şi alte cărţi: „Licitaţia“, „Redingota“, „Învăţături pentru delfin“, „Banchetul“, „Răpirea lui Ganymede“ şi alte cîteva. Unii critici au considerat aceste opere drept romane, termen cu care nici autorul lor nu a fost de acord, fiindcă, de fapt, ele sînt nişte proze libere, articulate în manieră postmodernistă ,,avant la lettre”. Peste alţi 40 de ani, în 2010, M.H. Simionescu avea să debuteze şi în poezie, cu volumul „Versete de unică folosinţă“. Revenind la „Dicţionarul onomastic“, putem spune că această operă, care l-a reprezentat cel mai bine, nu este nici eseu, nici roman, nici vreo nuvelă, ci o literatură cu totul originală, o modalitate de a defini lumea, prin enumerarea oamenilor în ordine alfabetică, la fel ca la şcoală, sau ca în cartea de telefon, şi compunerea de calambururi şi aforisme, pe seama lor. Personajele alese sînt fictive, ele reprezentînd diverse destine, care se succed pe ecranul vieţii. Fiecare nume propriu are cîte o etimologie şi o semnificaţie, adesea biblice (vezi onomastica limbii române). Dicţionarul acesta, apelînd la imaginaţie, le dă alt înţeles, ironic şi burlesc, în manieră suprarealistă. Prin această scriere, M.H. Simionescu s-a impus ca un scriitor cu veleităţi înnoitoare în proza românească, un Borges autohton. Şi alţi critici l-au intuit exact şi i-au adresat laudele cuvenite. Astfel, Gh. Crăciun, un reprezentant de seamă al postmodernismului optzecist, scria: „Opera sa este o sinteză de absurd (Urmuz), livresc (Borges), lentoare narativă (Lawrence Sterne) şi estetism balzacian (Călinescu)…“. La fel de generos în elogii se arăta şi criticul Mircea Iorgulescu: „M. H. Simionescu este unul dintre cei mai radicali înnoitori ai literaturii româneşti postbelice; cărţile lui au acelaşi întreit caracter: demontînd convenţiile existente, el creează altele, noi, care, sub forma unor profesiuni de credinţă, sînt veritabile manifeste estetice…“. Cărţile lui M.H. Simionescu se joacă de-a cuvintele neterminate şi imaginează o lume a ludicului, în care homo ridens pare că vine în prelungirea lui Urmuz. Prin tot ce au scris, membrii ,,Şcolii de la Tîrgovişte”, cărora M.H. Simionescu le-a supravieţuit pînă de curînd, au fost consideraţi precursorii postmodernismului, reprezentanţii unui mod original de a scrie şi creatorii unui stil intelectualist şi rafinat, pînă la calofilie, cu o undă de umor absurd. Ei au adus literatura la nivelul esteticii occidentale. Dacă am încerca un exerciţiu, cum se practică adesea la alţii, prin care să stabilim un raport între omul şi scriitorul M.H. Simionescu, am ajunge la o situaţie paradoxală. În perioada comunistă, omul a deţinut funcţii publice importante, prin care a slujit regimul, lăsînd impresia că este un protejat al mai marilor zilei: redactor la ziarul „Scînteia“, director al Operei Române, funcţionar superior în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, şef de cabinet al temutului ideolog Dumitru Popescu-Dumnezeu, cînd acorda (sau nu) paşapoarte pentru scriitorii care doreau să viziteze Occidentul (dar el a cutreierat Europa şi a publicat masiv, pentru că era cine era). De aceea, tentativele lui de a se disculpa, după 1989, deşi nimeni nu-l acuzase de nimic, au părut urmarea faptului că s-ar fi simţit vinovat cu ceva. Poate că, nedorind să lase posterităţii o impresie negativă, M. H. Simionescu a păstrat, totuşi, decenţa şi nu a făcut o literatură care preamărea virtuţile comunismului, biruitor la oraşe şi sate. De aceea opera lui a fost considerată „minoră“, iar el - un creator incomod şi „un exemplar negativ“. „Ne era al dracului de frică, avea să declare el mai tîrziu. Ne temeam să nu fim controlaţi şi să ni se ia scrierile… Nu eram nişte luptători. Eram nişte indiferenţi.“ Admiratorii lui spun că a făcut opoziţie prin cărţile sale, care au respins intruziunile politice ale vremii, iar întregul grup de la Tîrgovişte a fost perceput ca un experimentator, care a asimilat ideile estetice ale avangardismului, precum şi modernismul, noul roman francez şi postmodernismul, dăruindu-ne o operă impresionantă. Detractorii au altă opinie. (Colaboratorul nostru se referă, probabil, şi la revista noastră, care e o „detractoare“, întrucît nu îl consideră pe M.H.S. un mare scriitor, ci un scriitor minor; îl sfătuim pe P.S. să nu lovească sub centură „România Mare“, cu viclenie, fiindcă nu ne place acest comportament necinstit – nota R.M.) Cum se întîmplă adesea, moartea unui scriitor oferă urmaşilor prilejul să-l recitească şi să-l reevalueze; şi asta nu că artistul nu ar mai putea să se apere. Lumea merge înainte, şi vremurile noi cer revizuirea periodică a scriitorilor, pentru a-i pune sau a-i doborî de pe socluri. Mircea Horia Simionescu aşteaptă, şi el, acest moment, care ar putea  să-i şteargă petele negre din operă şi din biografie.

Paul Suditu