Lecturi la lumina ceaiului...

Huţulii, fraţii noştri

O descopăr la televizor pe tînăra şi frumoasa Angelica Flutur, interpretă de muzică populară din Suceava. Cîntă „Huţulca-Huţulca“ şi vorbeşte cu mîndrie despre neamul huţulilor din care se trage. Îmi vine în minte numele lui Nelu Huţu, alt cîntăreţ bucovinean („Pădure, pădure, nu mă mai satur de tine...“). Sau fraţii Huţanu, hocheişti în echipa naţională. Cu mult timp în urmă, unul dintre ei îşi sporise celebritatea, într-o iarnă, cînd salvase de la înec un copil căzut în Lacul IOR... Cai huţuli, huţani, porumbei guţani, Guţilă (colegul meu de clasă?), Ţugulea (în Delavrancea, prin metateză)... Asta e tot ce ştiam despre huţuli şi a trebuit să mă documentez, ca să pot scrie măcar un rînd. Toate sursele mele spun acelaşi lucru: huţulii sînt o etnie neelucidată pînă astăzi. Oameni imprevizibili, suspicioşi şi prudenţi, precum sălbăticiunile codrilor în care trăiesc. Iubitori de natură şi de libertate. Mai impenetrabili decît aromânii şi evreii, care, cu greu, admit căsătoriile mixte, pentru păstrarea purităţii rasei. Eminescu scria despre huţuli că ar fi daci slavizaţi, în timp ce noi, ăştialalţi, sîntem daci romanizaţi. Patria lor de origine trebuie căutată în Munţii Pocuţiei, de unde s-au lăţit şi asupra Munţilor Bucovinei. Astfel, ei s-au strecurat peste hotare, azi unul, mîine altul, pînă ce numărul lor a sporit la cîteva mii de familii. Se pare că huţulii ar fi plecat din Galiţia Orientală spre sfîrşitul Secolului XVIII, din cauza birurilor şi a serviciului militar obligatoriu, impuse de stăpînii locurilor, şi s-au stabilit în zonele muntoase ale Bucovinei şi Maramureşului. Înrudiţi cu rutenii şi ucrainienii, ei au populat văile Rîurilor Moldoviţa, Suceava, Moldova şi Bistriţa Aurie. Neavînd încotro, au devenit păstori şi muncitori agricoli pe moşiile mînăstirilor. Domnitorul Constantin Mavrocordat le-a venit în ajutor cu unele înlesniri, contribuind astfel la asimilarea lor ca oameni şi la obiceiurile locurilor. Etimologia cuvîntului huţul sau huţan nu este nici ea prea clară. După sociologul Paul H. Stahl, se pare că termenul vine de la hutkatese, adică săltăreţ, cel care se leagănă; după alţii, înseamnă nomad, migrator, ceva în legătură cu caii şi cu activitatea lor casnică. Nerecunoscuţi ca etnie, la recensămîntul din 2002, din cei peste 17.000 de huţuli, unii s-au declarat ucrainieni, alţii români. Dialectul huţul, fără alfabet scris, conţine multe elemente disparate provenind din limbile poloneză, ucrainiană, sau poate ruteană. Dar sînt şi destule arhaisme româneşti din arealul păstoresc: stepyn, coban, bryndza, zyntyca, vatax. Cei mai mulţi dintre ei trăiesc numai cu ce le dă natura şi resping toate însemnele modernismului. De exemplu, cei peste 2.000 de huţuli din Comuna Suliţa Moldova stăpînesc 1.800 ha de pădure şi îşi duc viaţa ca acum 100 de ani. Dar sînt sănătoşi, departe de civilizaţia otrăvitoare. Pădurea, caii şi vitele sînt universul lor. Să nu uităm nici vînătoarea. Numai un huţul ştie să frigă un mistreţ la proţap, sus, în vîrf de munte. Cînd îi întrebi ce fac dacă vor să vadă un om, îţi răspund că se uită în oglindă. Iată o utopie, la început de mileniu: un huţul abonat la telefonia mobilă! Aşezări precum Suliţa, Borodina, Lucina sau Izvoarele Sucevei sînt locuri unde nu cresc nici grîul, nici legumele, ci numai cartoful şi fînul pentru caii huţuli mici, dar iuţi, cunoscuţi pînă şi în America. Sadoveanu, care nu a ostenit să cînte Moldova de la nord la sud, i-a fixat şi pe huţuli, pentru eternitate, în „Ţara de dincolo de negură“: „Noi, huţulii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de Domnul Dumnezeu de la începuturile lumii. Aşa eu, văzînd că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, să fiu mai aproape de Dumnezeu...“. Astăzi, personaje precum Olena, Artimon, Parasca sau moş Precup sînt eroi principali în volumul „Stranii povestiri huţule“ de Casian Balabaşciuc, artist de prin părţile locului, povestiri pe care, din păcate, puţină lume le-a citit. „Sîntem o corcitură“, spun cei bătrîni, pe cînd generaţiile tinere încep să devină conştiente că sînt şi ei cetăţeni ai Uniunii Europene, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această nouă situaţie. Prin urmare, ei au început să se rupă de rădăcinile străvechi şi se declară în acte români, mijlocul care le deschide perspectiva spre Europa civilizatoare, unde banul se cîştigă mai uşor. Globalizarea şi mirajul banilor s-au dovedit mai puternice decît tradiţiile şi obiceiurile din vechime.

Un huţul cîştigă 150 de euro pe lună, dar nu o duce rău, căci, aşa cum am mai spus, pădurea îi oferă totul. Din păcate, munca lui e prea puţin preţuită: pentru un litru de lapte primeşte doar 50 de bani, iar un viţeluş s-a dat chiar pe un cartuş de ţigări. Strămoşii huţulilor au ascuns arme pe sub rădăcinile copacilor sau sub temelia caselor, ca să apere aceste locuri de duşmani. Urmaşii lor au alte gînduri şi privesc spre Europa cu alţi ochi. Viaţa merge mai departe...

Paul Suditu