Lecturi la lumina ceaiului...

Dizertaţie despre box

Deşi sînt un om blînd şi în viaţa mea n-am zis, nimănui, nici dă-te mai în colo, mă înnebunesc după box. Dacă aş fi fost un copil bătăuş, s-ar mai înţelege, pe cînd aşa... Şi Paul Ochialbi, subtilul ziarist sportiv şi inspirat muzician de acum cîteva decenii, era la fel. Un psihanalist ar putea explica această situaţie prin faptul că un atlet, violent şi musculos, care împarte pumni cu nemiluita, probează virilitatea. Iar un asemenea individ este un excelent tămăduitor pentru fricoşi ca mine, roşi de gelozii şi inhibiţii. Mai mult chiar, o partidă de box, pe lîngă desfătarea estetică a experţilor în arta pugilatului, ne trezeşte instinctele animalice, demonstrînd că omul este un ucigaş. În acest sens, Ioan Chirilă, un alt mare gazetar sportiv, ne-a oferit un exemplu în persoana unui distins profesor de matematică, sobru şi manierat în viaţa de zi cu zi. Însă, la o gală de box, omul nostru, rătăcit printre spectatorii înfierbîntaţi, devenise de nerecunoscut, o fiară, cu ochii aproape ieşiţi din orbite, şi, lovind aerul cu pumnii, zbiera ca un apucat: „Dă-i, mă! Arde-l la moacă!“. Altădată, Cristian Ţopescu ne-a descris o scenă ,,mortală”, petrecută la „Circul Claudiu“, sală aflată cam pe unde sînt acum căminele studenţeşti de lîngă Facultatea de Drept. Era un meci la categoria grea, între campionul Gheorghe Anghel şi challengerul Gheorghe Axioti. Timp de 9 reprize, Anghel l-a tăvălit pe bietul Axioti. Atunci, publicul, care întotdeauna ţine cu cel mai slab, a început să strige: „Lasă-l, mă, să dea şi el o dată!“. Generos, ca toţi campionii, Anghel a întins bărbia şi a zis: „Na, mă, dă şi tu!“. Numai că tînărul Axioti a fentat cu dreapta, în timp ce, cu stînga, i-a scăpat campionului un upercut la ficat... şi meciul era gata. Căci, aşa cum se spune în lumea boxului, din bărbie te mai scoli, dar din ficat niciodată (întrebaţi-l pe Leonard Doroftei). Odinioară, mai ales spre sfîrşitul săptămînii, se ţineau, în toată ţara, nenumărate gale de box amator. Profesionismul era interzis pe vremea aceea şi presa se întrecea să condamne cazurile de băieţi care muriseră în ring sau rămăseseră schilozi după bătăliile grele duse, pe parcursul a 15 reprize, pentru cîţiva dolari. Astăzi nu se mai fac gale de box amator. Urmare a faptului că sîntem un popor liber, într-o ţară liberă, pe şoselele patriei, în sate sau în zonele ţigăneşti, în loc de scrimă cu pumnii, izbucnesc războaie, în care se folosesc pistoale, săbii, cuţite şi bîte. Nu se studiau la şcoală poezii din volumul „Libertatea de a trage cu puşca“, al lui Geo Dumitrescu? Uite că au venit şi vremurile alea, mult dorite de poet. De aceea, rarele ocazii cînd un Leonard Doroftei sau un Lucian Bute luptă pentru vreo centură mondială la profesionişti, în afară că atrag spectatorii, au devenit şi surse de îmbogăţire pentru organizatori.

Seară-de-seară, mă delectez urmărind la televizor galele de box organizate prin America sau prin Europa. Acum, mă uit la un meci plictisitor dintre doi negri de categorie grea: un american şi un canadian. Americanul are vreo 2 metri şi nişte braţe ca de caracatiţă şi abia aşteaptă sfîrşitul reprizei, ca să-şi lovească, nepermis, adversarul. (Comentatorul zice că nu ştie box, şi eu îl cred, căci este un tînăr competent). Pentru asta, americanul va încasa, încă de la început, un avertisment, iar în repriza a opta va fi făcut K.O., într-un mod dramatic, aşa cum s-a prăbuşit, acum cîţiva ani, un ditamai Concorde, lîngă Paris. În schimb, canadianul, nu că ar fi un mare boxer, dar are inimă, precum şi o biografie interesantă. Născut în Haiti, el a avut o copilărie tristă, iar sărăcia l-a împins să emigreze în Canada, unde a învăţat boxul. Dar, cum dolarul canadian e mai mic decît cel american, băiatul s-a mutat în Las Vegas, ca să dea cu pumnul pentru o bucăţică de pîine. Americanii l-au primit, dar i-au pus în vedere: vei cîştiga ceva bani la noi, numai dacă te vei lăsa zdrobit în ring. Mai departe, comentatorul face o apreciere aproximativă asupra vieţii social-politice din Haiti, cu nişte generali..., care au făcut nu ştiu ce... Pentru acest motiv, mă încumet să mă informez şi să pun lucrurile la punct.

Insula Haiti se găseşte în Marea Caraibelor şi face parte din Arhipelagul Antilelor Mari. La est, se învecinează cu Republica Dominicană, iar la vest, peste Strîmtoarea Windward, se zăreşte Cuba. Nici Florida nu e prea departe. Capitala ţării este Port-au-Prince. Limbile oficiale: creola şi franceza. La ora actuală, Haiti este una dintre cele mai sărace ţări din lume, unde se trăieşte cu doar 1 dolar pe zi. O cauză ar fi dictatura de mai mult de 3 decenii a familiei Duvalier. François Duvalier, zis Papa Doc, a furat vîrtos între anii 1957-1971. La apelul comunităţii internaţionale, însuşi Guvernul Franţei a intenţionat să-l îndepărteze de la Putere. Şi dacă nu a reuşit, măcar i-a interzis să mai calce vreodată prin Franţa. Asta, însă, nu a fost o piedică pentru familie să tragă sforile şi, cînd i-a venit vremea, l-a cazat, definitiv, pe Papa Doc în cunoscutul Cimitir Pčre Lachaise, din Paris. Nici fiul său, Jean Claude Duvalier (Bébé Doc), atît cît a domnit (1971-1986), n-a dezminţit lăcomia familiei. I-au urmat alţi preşedinţi: preotul Jean Bertrand Aristide şi René Préval, care se tot răstoarnă reciproc, pînă astăzi. A doua nenorocire a Insulei Haiti o reprezintă pădurile. Dacă, acum un secol, 90% din suprafaţa ţării era acoperită cu păduri, astăzi n-au mai rămas în picioare nici 2%. Asta înseamnă: alunecări de teren, scăderea producţiei agricole, inundaţii, poluare. Şi, cum nu era de ajuns, periodic, Haiti este lovită de cutremure şi uragane. În ianuarie 2010, un seism devastator a lovit insula şi a ucis un sfert de milion de oameni, aruncînd-o în agonie. Jumătate din populaţia ţării a rămas fără locuinţe. Pînă la acest dezastru, în Haiti veneau să se distreze, pe plajele insulei şi în casele lor de vacanţă, îndeosebi americani, dar şi turişti din toată lumea, atraşi de natura paradisiacă şi de viaţa ieftină. S-a produs, însă, nenorocirea şi, impresionată de suferinţele localnicilor, opinia publică internaţională s-a mobilizat, pentru a sări în ajutorul lor. Multe ţări au donat milioane de dolari. Chiar şi actriţa americană Sandra Bullock şi-a băgat adînc mîna în poşetă şi a donat 1 milion de dolari. Credeţi cumva că Regimul Băsescu-Boc-Udrea, care se substituie Statului Român, a stat departe de luncă? Feri-te-ar sfîntul! Sensibilă faţă de soarta sinistraţilor haitieni, ,,sfînta treime” de la Bucureşti a umblat la haznaua publică şi a dăruit masa cu impresionanta sumă de... 50.000 de euro. Cam cît sparge EBA într-o vîjîieală de shopping, la Paris. Experienţa cîştigată cu sinistraţii de acasă le-a fost de un real folos în această nobilă operaţiune de întrajutorare a altor nefericiţi.

Paul Suditu