Lecturi la lumina ceaiului...

Cronică de film

Fiindcă i s-a făcut atîta publicitate la Radio şi la televizor, m-am dus şi eu să văd „Fata Morgana“, creaţie a tînărului regizor Costel Păpuşoiu. Filmul cică ar fi cîştigat, recent, un trofeu important la nu ştiu ce festival desfăşurat la Lucarno, sau în altă parte a Europei. El nu s-a dat la Cinema „Patria“, cum ar fi fost normal cu un film premiat, ci într-o sală oarecare, de pe Str. Ştefan Furtună.

Acolo, pe vremuri, se aflau grajdurile regale, iar, mai apoi, s-a amenajat un cămin studenţesc, „303“ îi zicea, unde mă duceam, şi eu, să agăţ gagici la dans, într-un fel de grădină interioară, cu ciment şi cîţiva copaci. Cum am ajuns la poartă, un body-guard m-a luat din scurt: „Iar ai venit?!“, de parcă m-ar fi cunoscut dinainte. „Cu mine vorbeşti?“, zic. N-avea cum să mă ţină minte din anii mei de glorie, fiindcă nenorocitul nici nu se născuse pe atunci. Şi apoi, cînd mă duceam eu să dansez la „303“, eram un băiat cuminte, abia pe la 50 de ani aveam să devin spaima Capitalei. Atunci, ce voia malacul ăla? Cu siguranţă că mă confundase, ori poate era vreun tîmpit, şi îmi venea să-l înfrunt caragialean: „Amice, eşti idiot!“. „Ba nu, domnule!“, mi-ar fi răspuns el, dacă l-ar fi citit pe Nenea Iancu, dar nu-l citise, fiindcă, altfel, n-ar fi ajuns body-guard cu bocanci şi uniformă albastră, pe care scrie „BGS“. Am intrat în clădirea mare din faţă, de culoare închisă, poate unde începuse să se însereze. În clădire era o lumină orbitoare şi, surpriză, în loc de film, acolo se ţinea un fel de expoziţie sau paradă a modei cu rochii de mireasă, purtate de un cîrd de fetişcane gălăgioase. Se vede treaba că paranghelia încă nu începuse, de aceea am putut să le admir pe fete, în toată splendoarea lor, pe cînd se fîţîiau de colo-colo, în rochiile lor albe şi vaporoase. Se auzea o muzică de fundal languroasă, parcă tangouri argentiniene. Pe lîngă acele tinere, alte puştoaice, îmbrăcate colorat, păreau că nu-şi găsesc locul şi circulau aferate în sala aceea uriaşă, cu oglinzi şi luminaţii ca de bal. Vreo cîteva fetişcane chiar m-au salutat intimidate. Să fi fost de vină costumul meu bleumarin, sobru şi elegant, cu cămaşă albă şi cravată asortată, pe care mi-o alesese chiar nevastă-mea, sau poate părul şi barba mea albe? M-am surprins cu coada ochiului într-o oglindă: aveam o ţinută impunătoare, cu pasul elastic, ce mai, îmi plăcea de mine. Eu căutam filmul lui Păpuşoiu şi, cînd colo…, sau poate aşa se lansează în ziua de azi premierele, în stil hollywoodian, cine ştie? Cu toate astea, cîteva doamne stafidite, poate mamele sau chiar profesoarele puştoaicelor, se uitau încruntate la mine, într-un fel de ,,ce cauţi, domnule, aici?”. Pînă la urmă, o mînă m-a apucat ferm de braţ – „Domnul caută pe cineva?“ –, m-a scos la aer şi mi-a arătat sala de proiecţie. Pe drum, mă gîndeam că, totuşi, moldoveanca de nevastă-mea arătase mai mişto cînd se făcuse mireasă, cu părul ei negru, uşor ondulat de la natură, şi cu ochii verzi. (Abia mai tîrziu a început să-mi mănînce zilele: „Văleu, iartă-mă că te-am înşelat, dar promit că n-o să se mai repete!“…). Nunta o făcusem la mă-sa, la ţară, era imediat după Războiul de Independenţă şi ştiu, ca azi, că în capul mesei stătea chiar generalul Cernat, dacă nu cumva fac vreo confuzie de persoane, că a trecut ceva vreme de atunci. De ce să mint, filmul nu l-am văzut. Sau, ca să fiu sincer pînă la capăt, am văzut doar începutul. O dată, pentru că se fuma în sală, ca într-o cîrciumă, şi mie, deşi am fumat la viaţa mea cam un vagon de ţigări, acum, cînd nicotina mi-a paradit arterele, tutunul îmi face rău. Apoi, n-am înţeles nimic din film. Apărea, aşa, o fîntînă, nişte cai se încurau pe o pajişte, două ţărănci rîdeau cu mîna la gură, ca proastele, apoi, un tren în depărtare... Exact ca în filmul „Felix şi Otilia“, capodopera lui Iulian Mihu, cînd bătrînul Costache Giurgiuveanu (interpretat magistral de un amator, însă cu vocea „împrumutată“ de la Marin Moraru) agonizează pe o masă de biliard, în prezenţa lui Stănică Raţiu (cu nemuritorul Gheorghe Dinică tînăr), care, ca o hienă, îl pîndeşte să-i fure banii. În scenă mai apare şi prostănacul de Titişor (Ovidiu Schumacher, cu vioara în mînă), care povesteşte, tot aşa, un film văzut în vreo sală abia deschisă în Bucureşti. Era prin 1909, cînd apăruseră şi la noi proiecţiile cinematografice cu lanterna magică a fraţilor Lumičre, filme în alb-negru şi mute, ca la Chaplin, cu actori care se mişcă iute, caraghios şi desuet. Derutat, am plecat acasă fără să mai văd, în întregime, filmul lui Păpuşoiu. Hotărît lucru, vremea mea a trecut. Actorii şi actriţele de odinioară au murit aproape toţi. Ultima, Annie Girardot, strălucitoare chiar din „Rocco şi fraţii săi“, regizat de Luchino Visconti, tocmai s-a prăpădit, recent, de Alzheimer. Am apucat, totuşi, să o mai văd la televizor, într-un ultim film, bătrînă-bătrînă şi buhăită, însă la fel de exuberantă, cu ochii ăia vii şi vorba repezită… Acum sînt alte gusturi şi tendinţe în artă. Deh, viaţa merge înainte, cum spun fotbaliştii noştri, senini şi optimişti, cînd vin bătuţi măr în Cupele Europene. În drum spre casă, răsfoiam Programul de sală, pe care cineva mi-l dăduse la intrare. Filmul începuse deja şi spectatorii stăteau în picioare, fumau şi vorbeau între ei, ce sală de spectacole mai era aceea? De cînd cu televizorul, n-am mai intrat la cinema de vreo 20 de ani, dar nici aşa, să se schimbe moravurile în asemenea hal, nu mă aşteptam. Auzi poznă: să mergi la film ca la stadion! Şi eu, clasicist întîrziat, mă dusesem la premiera aceea în costum de gală. Parcă eram George Ulmeni, regizor de culise la „Naţional“ şi figurant la Televiziune, care, tot aşa, se ducea, acum vreo 30 de ani, într-un costum cărămiziu şi cu un pardesiu pe braţ, la premiera filmului „O lebădă iarna“, parcă, de la Cinematograful „Patria“, unde avea şi el un rolişor, ţanţoş şi important de parcă ar fi fost cel puţin George Vraca. O mai trăi George Ulmeni, că era moş încă de pe atunci? În Programul acela de sală scria că Păpuşoiu, după absolvirea IATC, a făcut stagiul la un teatru din Turda… Ca mine, absolvent cu media 6,84 şi ajuns stagiar în comuna Hăneşti, judeţul Botoşani? Mă simt de parcă aş fi murit şi am ajuns dincolo, unde ar trebui să-mi întîlnesc părinţii iubiţi, colegii de şcoală şi prietenii, care s-au grăbit să plece înaintea mea. Încep să mă simt ca profesorul Marinescu, al lui Eliade, care tot intra şi ieşea din moarte cu tramvaiul şi trăsura, la braţ cu iubitele lui din tinereţe… Dar nu murisem, căci tocmai îmi sună telefonul în buzunar. Era Xantipa de nevastă-mea, care aşa face cînd întîrzii: mă verifică. Unde eşti? În tramvai, vin spre casă. Bravo, să pun masa? Pune-o! Ajuns acasă, parcă văd că mă ia la întrebări - ce film am văzut, cutare, cutare - ca în tinereţea noastră, cînd mă duceam  singur la teatru, fiindcă aveam copii mici acasă, şi cine să stea cu ei?, iar la întoarcere îi povesteam tot spectacolul. Atunci dumneaei mă lăuda că am talent narativ, adică ştiam să gradez firul epic pînă ajungeam… la orgasm?, nu, nu la orgasm, ci la punctul culminant, învăluit în suspans. Ce mai, admitea consoarta, ai şi tu ceva de la natură, puicusorule.

Paul Suditu