Lecturi la lumina ceaiului...

Cîinii şi noi

Sînt născut la oraş, unde am trăit cea mai mare parte a vieţii mele, dar de mic m-am simţit alături de animalele domesticite de om. Dacă, o dată cu vîrsta, am uitat multe, am, mai departe, proaspete în minte imaginile necuvîntătoarelor, prietenii copilăriei mele. Evident, am avut şi păsări în colivie, dar scurtă vreme, căci pretindeam - şi obţineam! - eliberarea lor! Pisicile au stat şi ele statornic în preajma mea. Cîinii îi aveam la ţară, unde tata mă ducea mereu, la fiecare sfîrşit de săptămînă, cu excepţia iernii. După ce furtuna stalinistă s-a potolit o dată cu moartea teribilului dictator, ca semn al unei noi etape, şi am ajuns la casa mea, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, am început, cu soţia mea, mare iubitoare de animale, să aciuăm, pe lîngă cîte o pisică, două, cîte un cîine. Aşa am acordat „azil“ unei căţele evadate din experienţele Facultăţii de Medicină, în preajma căreia aveam casa. Am vindecat-o de rănile şi traumele pe care le suferise, şi ea - Chita - avea să fie mama lui Hector, al cărui tată fusese un splendid brac de vînătoare.

Hector a fost un cîine excepţional, considerat un exemplar luxuriant de veterinarii consultaţi. Era frumos, inteligent, dar şi teribil de vagabond. Dispărea cu săptămînile, uneori chiar cu lunile, amărîndu-ne, pînă ce se reîntorcea într-o zi, tratînd cu relativ dispreţ îngrijorările noastre. Îi cunoştea pe toţi prietenii noştri şi-i întîmpina... cu multă cordialitate, dar şi cu o demnitate afişată. După ce venea din vagabondaj, se arăta afectuos, cu noi şi cu copiii, dar peste cîteva săptămîni dispărea din nou. După ce împlinise 9 ani, a dispărut pentru ultima oară. L-am aşteptat, l-am căutat pînă şi la cîteva mînăstiri din preajma Bucureştilor, am efectuat multe drumuri neplăcute pînă la hingheri, dar totul a fost în zadar. Hector n-avea să mai rămînă decît în amintirea noastră.

Între timp, l-am avut pentru scurtă vreme, luat de la hingheri, unde tot mersesem să-l caut pe Hector, pe Scai, un setter roşcat. L-am adoptat ca să-l salvăm şi l-am numit Scai, deoarece în blana lungă culegea scaieţi, la orice plimbare în natură. Era cu vreo 2 ani înaintea dispariţei finale a lui Hector, după o lungă absenţă de peste 2 luni a acestuia. De la hingheri l-a adus fiul meu, coborînd pe Cheiul Dîmboviţei. În cea dintîi noapte, Scai a stat lîngă patul lui, privindu-l ca pe un salvator şi nedormind. S-a integrat apoi micii noastre familii. Într-o dimineaţă, pe la ora 6, am auzit un scîncet în dreptul ferestrei noastre. Era Hector, care se reîntorsese. I-am dat drumul în casă, unde l-a întîmpinat „intrusul“, Scai, care se instalase pe canapeluţa sa, preluîndu-i succesiunea. Nu voi uita niciodată comportamentul celor doi. În primul moment s-au mîrîit, dar după 20 de minute dormeau lipiţi unul de altul!

Scai ştiuse că era vorba de vechiul locatar, iar Hector înţelesese că lunga sa lipsă dusese la intrarea în casă a noului venit. Ce lecţie pentru oameni! Cît au coabitat, au fost cei mai buni prieteni. Evident, Hector a fost „conducătorul“, atrăgîndu-l şi pe Scai în evadările lui. La un sfîrşit de an, în preajma Revelionului, noi, cei din toată casa, eram amărîţi, fiindcă ambii dispăruseră de cîteva zile, cînd îi vedem reîntorcîndu-se, pereche. Scai avea o frînghie de gît, care fusese roasă. Era limpede că Hector îl eliberase din prizonieratul în care ajunsese! Dar, peste o jumătate de an, cînd în preajma Facultăţii de Medicină s-au înşirat zeci de maşini în aşteptarea rezultatelor la examenele de admitere, Scai a fost răpit şi dus cine ştie unde în provincie! A urmat apoi definitiva plecare a lui Hector.

Locul n-a rămas gol, deoarece tot umblînd la hingheri după cel ce nu se întorcea, am sfîrşit prin a lua şi adopta un brac mai vîrstnic, pe care l-am numit chiar Brac! Mă impresionase faptul că, în timp ce toţi ceilalţi tovarăşi ai săi de detenţie cerşeau vizitatorului, în oiştile lor, o eliberare, el stătea în fundul cuştii, resemnat. De peste o lună, îngrijitoarea îl tot schimba din cuşcă, amînîndu-i termenul de eutanasiere. Acolo îl adusese, nemilos, chiar stăpînul său, dornic de a-şi lua un cîine mai tînăr! Brac avea vreo 8 ani şi ne-a fost credincios ca nimeni altul. La cutremurul din 1977, m-a îndemnat cu laba să plec de la birou, peste care avea să cadă o bucată de fier din tavan. Astfel, mi-a salvat viaţa! După moartea lui, am luat tot un brac, dar pe care l-am crescut de mic, de la 3 săptămîni, şi căruia i-am dat numele Stop! Era frumos şi rasat, dar avea şi o anumită sensibilitate, o distincţie. Mergea cu noi în excursii, dormea cuminte în maşină, cînd nu puteam să-l luăm în cameră. Viaţa lui a fost relativ scurtă. A fost o victimă a Cernobîlului! Tocmai ne mutasem în preajma Gării de Nord, în vremea cînd se construia Metroul. Trotuarele nu mai existau, strada devenise un imens şantier. Stop a fost victima acestei situaţii. Trebuia să-l plimb, dar radioactivitatea prafului prin care păşea l-a afectat. Şi-a pierdut imunitatea, şi cei 3-4 veterinari consultaţi n-au putut să-l salveze. După o lună de chin, pentru el şi pentru noi, a murit. Fiecare pierdere a fost dureroasă, dar el fusese ca un copil al nostru, crescut la noi de foarte mic.

Şi a urmat Baloo. Tot un brac, dar cu părul lung. Cuminte şi înţelept. Venit în casă, tot la mai puţin de o lună de viaţă. L-a crescut o pisică, Puspusel, care a trăit la noi 21 de ani! Îl mai bătea cînd era mic, iar el a respectat-o... pînă la adîncă bătrîneţe. Şi el ne-a stat în preajmă, însoţindu-ne pretutindeni. A murit bătrîn, la 16 ani şi 2 luni. Cel din urmă, care-mi stă în preajmă, este un doberman, Gino. L-am crescut de la 11 luni, dar am reuşit să fac din el un pacifist, ceea ce este contrar firii rasei lui. Este sprijinul singurătăţii, de cînd soţia mea s-a mutat în cealaltă lume.

Am scris această scurtă istorie a cîinilor mei, deoarece ei au făcut şi fac parte din existenţa mea. Nu regret nici timpul pierdut, nici grijile, nici durerile pe care mi le-au prilejuit; mi-au dăruit credinţă, nemărginită afecţiune şi, pot spune, respectuoasă prietenie. Consider oamenii care urăsc cîinii ca fiind nişte invalizi, care încearcă să se împotrivească firescului. Cîinii sînt printre primele fiinţe care s-au aciuat pe lîngă om şi l-au slujit, ajutîndu-l la căutarea hranei sau, mai apoi, apărîndu-l cu devotament, uneori, eroic. Nu există fiinţă mai dedicată omului decît un cîine.

Ceea ce li se întîmplă, în ţara noastră, în timpul nostru, nu reprezintă decît lipsa de responsabilitate a unor cîrmuitori şi urmarea deficienţelor de comportament ale multora dintre noi. Înmulţirea lor fără măsură s-a datorat, în regimul trecut, sistematizării şi noilor construcţii, dar şi lipsei de răspundere şi de inimă a celor care-i posedau şi i-au abandonat, necăutînd să le găsească un rost. Nestăvilirea înmulţirii lor nu este decît rezultatul necinstei, al folosirii importantelor sume - la un moment dat alocate pentru rezolvarea problemei – în interes personal, de către oameni incorecţi şi fără suflet. În orice caz, cei din urmă vinovaţi sînt cîinii părăsiţi!

Acad. Dan Berindei

(Text reprodus din revista „Cultura“)