Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

Reunirea Vine mama! (5)

Acestea povestea mama, şi încă multe altele, cu lacrimi în ochi. Trăia acele momente cu maximă intensitate. Noi, cei care o ascultam, suferind alături de ea, i-am întrerupt şirul amintirilor, propunîndu-i să cîntăm ceva. Şi tata, cu vocea lui de tenor II, membru al renumitului ,,Cor al Plugarilor“, din Cosminul Bucovinei, a început un cîntec satiric, îndrăgit de mama. Cîntecul fusese interpretat la Concursul Naţional, desfăşurat pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea compozitorului Ciprian Porumbescu (1853-1883). Versurile se cîntau pe melodia Rapsodiei I a lui George Enescu, sunau astfel: „Fire-al dracului de naş, Tra-la-la-la-la/ Cu cine mă cununaşi, Tra-la-la-la-la/ Cu urîta satului,/ Cu propteaua gardului. Tra-la-la-la-la/ Nu ţi-ai deschis ochii bine, Tra-la-la-la-la/ N-ai avut ochii la tine/ Să-ţi alegi mireasa bine, Tra-la-la-la-la“.

Şi o atmosferă de bine, de optimism s-a coborît, atunci, din Cer. Am rîs şi ne-am veselit, în jurul mesei încărcate cu bunătăţile pregătite de noi. La plecare, le-am promis părinţilor că vom mai veni şi în următoarele duminici, cînd, la rîndul nostru, îi vom povesti mamei durerile şi suferinţele noastre, pătimite în timpul războiului. Aşa am petrecut duminici la rînd, iar toate întîlnirile noastre se încheiau sub semnul încrederii în viitor.

Timpul trecea şi se apropia momentul cînd expira valabilitatea paşaportului mamei. Nu ne puteam obişnui cu gîndul unei noi despărţiri. Trebuia să facem ceva. Fiind studentă în Cluj, m-am dus la Consulatul Sovietic din oraş şi le-am explicat celor de acolo situaţia noastră. Am primit îndrumări încurajatoare, care mi-au mers la suflet. Consulul mi-a spus că se poate prelungi actul de la un an la altul, pe baza unei cereri. Tot el a precizat că documentul trebuie să fie semnat de noi, cu angajamentul că îi vom asigura mamei întreţinerea, pe timpul şederii. Era cetăţeană sovietică. Aşa am şi procedat, spre bucuria mamei şi a noastră. Mai tîrziu, după moartea lui Stalin (1953), am întocmit un nou dosar, cu toate actele ataşate la cererea noastră, pentru ca mama să primească cetăţenia română. După o vreme, am obţinut aprobarea, iar Sfatul Popular din Orăştie, în dreptul tuturor documentelor întocmite, a scris: ,,Alexandra Ropcean, de cetăţenie română”. Din acel moment, reunirea noastră a fost deplină şi pentru totdeauna!

Sfîrşit

Leontina Ropcean