Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

Odessa, 1941… Şi mulţi ani după aceea Un KGB-ist îşi caută copilul prin România (6)

Văzîndu-l cît este de supărat, ofiţerul român se gîndeşte că ar fi cazul să-l mai liniştească pe consilier, spunîndu-i că, poate, n-ar fi bine să se grăbească să ceară informaţii suplimentare de la Moscova. După părerea sa, pînă la urmă, în mod sigur, omul se va da pe brazdă, nu va mai face greutăţi şi va ceda copilul. În plus, se angajează ca, peste cîteva zile, să meargă, din nou, la ceferist pentru a discuta problema. De data aceasta îşi propune să se ducă chiar acasă, unde, întîlnind-o şi pe mama băiatului, va căuta să grăbească rezolvarea problemei. Dacă acolo va da şi peste băiat, va discuta şi cu acesta, cerîndu-i să se pregătească de plecare la Moscova.

– „Haraşo“, a zis colonelul kaghebist. „Te duci, din nou, la ei, dar nu peste cîteva zile, cum ai spus, ci chiar mîine, iar eu tot voi cere la Moscova noi verificări asupra ceferistului. Vreau să-i arăt că nu se poate juca nimeni cu noi. Şi asiguraţi-vă, totodată, ca nu cumva băiatul să dispară de acasă. Au mai fost astfel de cazuri şi ne-au dat mare bătaie de cap pînă i-am prins pe fugari“.

Această posibilitate, într-adevăr alarmantă, era un lucru la care securistul nu se gîndise. Lui nu-i trecuse prin cap că se poate întîmpla ca tînărul să fugă de acasă, fapt care ar complica şi mai mult situaţia. El, din contră, credea că plecarea la Moscova va fi privită de Igor ca o şansă colosală de pregătire şi afirmare. Auzise despre un tînăr coleg, proaspăt absolvent al Facultăţii de Drept, care trăgea sforile să poată pleca la studii la Moscova. „Să ajungi acolo şi să ai ca profesor pe Andrei Vîşinski, faimosul jurist şi om politic al Uniunii Sovietice, e mare lucru, nu oricine are norocul acesta“, a spus, odată, tînărul ahtiat după o plecare la studii în URSS. Tare s-ar mira el să afle că Igor, de dragul părinţilor adoptivi, ar da cu piciorul unei asemenea şanse aflate atît de aproape.

A doua zi, conform ordinului primit de la consilierul sovietic, ofiţerul s-a dus la domiciliul ceferistului, care locuia undeva pe Griviţa, unde avea o casă modestă, cu două camere şi WC în curte. Sperînd că-l va întîlni şi pe Igor, securistul s-a dus acolo seara tîrziu. Îşi propusese ca mai întîi să discute cu acesta. Nu a fost, însă, aşa cum şi-a dorit, întrucît tînărul student încă nu sosise. Discuţia ce a urmat cu părinţii acestuia n-a adus nimic nou, în afara faptului că cei doi, deşi nu doreau în nici un chip să-şi piardă copilul, totuşi au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi ca el, Igor, să decidă ce are de făcut.

– „Dacă el vrea să ne părăsească şi să se ducă la Moscova, noi nu putem să-l oprim. Nu avem cum. E om în toată firea şi poate hotărî singur. Aşa că trebuie să discutaţi cu el“, a încheiat ceferistul, simţind că securistul de lîngă el nu-i deloc mulţumit de ce aude.

– „Dar dumneata ai discutat cu băiatul? Ce a zis, vrea să se ducă, sau îl trimitem cu forţa?“, a întrebat ofiţerul. Părinţii lui Igor, deliberat, s-au abţinut să spună celui din faţa lor că deja discutase cu feciorul şi că acesta n-are nici un gînd să-i părăsească.

– „Discutaţi dvs. cu el şi vedeţi ce spune. Noi avem încredere în copilul nostru şi ne rugăm la Dumnezeu să ne aibă în grija sa, şi pe noi, şi pe el“, a zis femeia cu o voce aproape sugrumată.

Primind raportul şi văzînd că nici de data aceasta nu s-a obţinut un rezultat care să limpezească apele în acest caz, nici măcar un aspect nou care ar fi meritat să fie transmis amicului şi colegului său de la Moscova, consilierul sovietic s-a făcut foc. Primul lucru pe care l-a ordonat a fost acela ca Igor, a doua zi, să fie adus la MAI.

– „Poate chiar eu o să-l audiez. El crede, cumva, că se joacă cu noi ? Iar taică-su, ceferistul ăla, care a lucrat la Odessa pentru Antonescu, îşi închipuie că poate să rîdă de noi?“, tuna şi fulgera rusul, roşu la faţă. Traducătorul său, însă, gîndindu-se probabil că el trebuie să aibă grijă şi de sănătatea şefului, care de la o vreme se înfuria tot mai uşor şi des, îşi ia inima în dinţi şi sugerează ca, totuşi, să se aştepte rezultatul discuţiei pe care ofiţerul o va avea cu Igor şi după aceea, dacă acesta îşi va păstra aceeaşi poziţie cu părinţii săi, să fie chemat la minister.

– „Deocamdată, nu am aflat de la el dacă vrea să plece sau nu la Moscova. Poate tînărul, spre deosebire de ai săi de aici, vrea să meargă acasă, la părinţii săi adevăraţi. Dacă va fi altfel, atunci îl aducem aici şi-l presăm pînă zice da. Dacă îmi daţi voie, mă duc şi eu să-l văd cînd se va sta de vorbă cu el. Ştiţi că eu sînt pe jumătate ucrainian“, şi-a încheiat Iurea, translatorul, intervenţia.

Întîlnirea cu Igor, organizată la domiciliul său din Griviţa, a fost de lungă durată. S-au adus argumente, cînd de o parte, cînd de alta, fără, însă, a se încheia cu vreun rezultat concret. În pledoariile lor de ocazie, ofiţerul şi translatorul s-au folosit cînd de vorbă bună, cînd de ameninţări, toate în speranţa că tînărul aşteptat la Moscova se va lăsa convins de spusele lor. Igor, însă, ajutat uneori şi de intervenţiile părinţilor săi, a ţinut-o întruna – nu şi nu.

Către sfîrşitul discuţiilor, auzind că pînă şi consilierul sovietic vrea să stea de vorbă cu el, dar nu acasă la ai săi, ci la minister, tînărul student devine mai flexibil.

– „Bine, dacă plecarea mea la Moscova este aşa de importantă, atunci lăsaţi-mă să mă gîndesc. Mîine vă dau răspunsul“, a zis Igor, dînd celor doi oaspeţi nepoftiţi oarecari speranţe că au făcut o treabă bună, avînd astfel ce raporta celui care i-a trimis acolo.

A doua zi, conform promisiunii făcute, Igor a dat răspunsul promis.

– „Da, am să mă duc la Moscova. Vă rog, ajutaţi-mă să-mi fac formele“, a comunicat el ofiţerului pe care, dacă ar fi fost după sufletul său, n-ar fi vrut să-l mai vadă sau să-l mai audă vreodată. Prea multă spaimă băgase în el şi în părinţii săi de aici.

Răspunsul dat de Igor, însă, nu era complet, nu era în concordanţă cu hotărîrea intimă pe care o luase. Răspunsul complet şi exact era acesta:

– „Mă duc, dar nu rămîn acolo, indiferent de ceea ce ar putea să mi se întîmple“. Faptul că nu dezvăluise pe de-a întregul hotărîrea luată făcea parte dintr-o strategie a sa adoptată în speranţa că, pînă la urmă, totul se va rezolva aşa cum îşi doreşte el.

Aproape o noapte întreagă, după plecarea celor doi, s-a tot frămîntat tînărul student împreună cu ai săi, căutînd să găsească o soluţie pentru rezolvarea problemei. Îşi dădea seama că soarta sa, întregul său viitor depindea de cum se va comporta în faţa ruşilor din Bucureşti şi de acolo, de la Moscova. Nu avea nici un rost să-i irite, orice duel cu sovieticii s-ar fi soldat cu un eşec pentru el. Era, deci, mai bine să încerce să meargă pe calea „bunei înţelegeri“.

Deşi tînăr, Igor a gîndit bine. Strategia sa a dat rezultate: s-a dus la Moscova, dar s-a întors acasă, unde a rămas definitiv, ajungînd, peste ani, un bun avocat. Aşa cum şi-a dorit. Despre ce s-a întîmplat în cele două săptămîni, pe care tînărul student le-a petrecut în fosta Uniune Sovietică, nu se ştiu prea multe. Doar faptul că, întîlnindu-l pe tatăl său natural a aflat, chiar de la acesta, că imediat după război a fost lăsat la vatră, că se recăsătorise şi avea deja doi copii, ambii şcolari.

Aflîndu-se faţă în faţă, tatăl şi fiul şi-au dat seama că nici unul, nici celălalt, nu simt vreo atracţie reciprocă. S-au discutat multe, pe teme diferite, dar într-o atmosferă glacială, în timpul conversaţiilor existînd momente cînd, curios, cei doi nu aveau ce să îşi spună. La aceasta a contribuit poate şi faptul că interpretul folosit era un taciturn, căruia lui Igor i s-a părut nesuferit din prima clipă.

Momentul cel mai plăcut, care l-a bucurat pe Igor enorm, a fost acela cînd l-a auzit pe tatăl său din Moscova zicîndu-i:

– „Termină-ţi acolo facultatea, ca să devii un bun jurist, aşa cum ţi-ai propus“.

În drumul de întoarcere spre Bucureşti, tînărul nostru, la sugestia părintelui moscovit şi cu sprijinul financiar al acestuia, a vizitat Odessa, locul său de naştere. Autorităţile locale i-au confirmat că, într-adevăr, mama sa a fost victimă a unui bombardament aerian din toamna lui 1941. În cele cîteva momente, cît s-a aflat la mormîntul ei, Igor şi-a adus aminte că citise undeva că „fiecare om este un mic univers, ce poate rămîne necunoscut“ şi că „valoarea oamenilor mari nu se poate măsura decît prin rezultatele muncii lor şi greutăţile pe care au reuşit să le biruie“.

Sfîrşit

VASILE ION DUMITRU