Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

Amintiri din primul război mondial (1914-1918) (5)

În 1918, tata se afla în Basarabia, în Regimentul 16, alături de soldaţii sîrbi. De aici au primit ordin să plece spre Hotin, ca să ridice tranşee, deoarece veneau românii „la baionetă“, pentru a ocupa Bucovina. Drumul de 60 de kilometri a durat toată noaptea şi abia a doua zi, seara tîrziu, au ajuns. S-au apucat de muncă imediat. La un moment dat, au primit un telefon care îi anunţa: „Dragi soldaţi, s-a făcut pace. S-a făcut Unirea Bucovinei cu România şi nu mai ţinem piept românilor“. Această bucurie imesă s-a răspîndit precum fulgerul. Austriecilor le era tare frică de baioneta românească, în timp ce românii erau atît de viteji, încît le-a mers vestea în lume.

Din acest moment bucovinenii au scăpat de eticheta „supus austriac“. Sintagma se mai foloseşte şi azi, în acea zonă, dar în alt sens: „Doar nu-s supus austriac, să-mi comanzi...“. Tata ne mai povestea şi despre trăirile soldaţilor Armatei Austriece, în momentele lor de linişte, de pe front. Unii se distrau chiar şi atunci cînd o duceau greu. Aşa era în război. Deşi îmbrăcaţi în haine curate şi primeniţi săptămînal, nu puteau scăpa de păduchi, de purici, de ploşniţe şi de alte insecte decît folosind DDT-ul, un praf alb, inventat de nemţi.

Aşa că, adesea, soldaţii făceau foc, se dezbrăcau de cămăşi, le întorceau pe dos şi le ţineau deasupra jarului încins, scuturîndu-le. Păduchii cădeau şi trosneau, iar militarii se amuzau de sunetul pe care îl produceau. Dar,  ce folos?! Nu mureau toţi. Aşa, la gura focului, unul dintre soldaţi, care era mai glumeţ, iată ce a făcut: fiind înţepat la umăr, a reuşit să-l prindă, l-a ţinut strîns cu degetele şi, apoi, l-a pus în palmă, ca să-l vadă. Mic şi negru la culoare, imediat a sărit şi s-a făcut nevăzut. Iar militarul a zis: „A! E vinovat, de aceea a fugit“. Mai stă şi, din nou, simte o pişcătură. Duce mîna repede la cingătoare şi scoate un altul înfometat. Cu mai multă atenţie şi prudenţă, îl pune şi pe acesta în palmă, urmărindu-l atent, să vadă unde sare... Cînd colo, el, un dolofan de culoare gălbuie, nu a sărit, ci, abia mişcîndu-se, o ia spre cămaşa de sub tunică. ªi soldatul zice bucuros: „A! Ăsta nu-i vinovat. Ia să-l pun la loc“.

O altă anecdotă auzită de tata, de data aceasta de la soldaţii români, care au luptat împotriva austriecilor, spunea că la Rezervă, unii soldaţi români mai încurcau piciorul stîng cu cel drept. Acest lucru era neplăcut pentru majuri în instrucţia pe care o făceau. De aceea, le-au legat de piciorul stîng un mănunchi de fîn, iar de cel drept unul de paie. Şi, în marş, comandau: „fîn, paie, fîn, paie, fîn, un doi trei patru, fîn, paie, fîn...“. Cînd au pornit românii la război, în 1916, îi porecleau pe soldaţii austrieci „Franz Cataramă“, iar aceştia, pe români, „Fîn, paie...“

Pe la mijlocul lunii noiembrie 1918, s-a format Consiliul Naţional Român din Bucovina, prin care se cerea Unirea Bucovinei cu România. Apoi, au sunat clopotele. Deşi era toamnă, inimile românilor aflaţi în faţa Primăriei din Cernăuţi  băteau cu putere. Mii de bucovineni, îmbrăcaţi în straiele lor naţionale de sărbătoare, cu drapele Tricolore în mîini, l-au înconjurat pe inimosul Iancu Flondor, strigînd: „Ne-am unit cu Ţara pentru vecie!“.

La 1 Decembrie 1918, are loc, la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională, cu participarea a sute de mii de oameni, veniţi din toate ţinuturile ţării şi care au aprobat, în unanimitate, decretarea „Unirii“ acestor români şi a teritoriilor locuite de dînşii cu România.

(va urma)

Leontina Ropcean