Warning: mysql_num_rows() expects parameter 1 to be resource, boolean given in /home/romare/public_html/functii.php on line 480
Ziarul Tricolorul- atitudini polemici - Anul 1979

Tricolorul nr 1245 vineri 20 iunie

din 28 Mar 2017


Adauga la Favorite

Seteaza pagina ca homepage

Contact


News Alert:

atitudini polemici

Anul 1979


 

Iată o întîmplare care poate fi utilă celor care vor să ÅŸtie adevărul. Lucram într-un atelier mic, de vreo 6 metri pătraÅ£i, cu un neamÅ£, fiu de patron. Eram, ca să spun aÅŸa, privilegiaÅ£i. Lucrările noastre erau unele de fineÅ£e, la partea mecanică a aparatelor electrotehnice care se executau la Radio Progres. Comenzi de mică serie. El, neamÅ£u’, era mare bibliofil, avea, acasă, o bibliotecă vastă, cu cărÅ£i rare, multe dintre ele, interzise de cenzura comunistă. Avînd această pasiune, aducea de la biblioteca centrală a CooperaÅ£iei MeÅŸteÅŸugăreÅŸti cărÅ£i pentru salariaÅ£i. Din timp în timp, le schimba. Eu împrumutam cărÅ£i de la el, mai ales pentru fiul meu, dar ÅŸi pentru mine.

În atelier, discutam împreună ÅŸi despre politica neamului, dar fără ură ÅŸi fără părtinire. Căutam, ÅŸi noi, să aflăm adevărul. Nu, nu prezentam nici un pericol pentru orînduirea comunistă, adusă la noi de Moscova ÅŸi măturată, la 22 decembrie 1989, tot de Moscova. Că nu băteam toba, să audă ÅŸi alÅ£ii. Nici nu visam atunci - era prin 1979 – că, 10 ani mai tîrziu, i se va cînta prohodul. Oamenii devotaÅ£i regimului păreau al dracului de înfipÅ£i, ai fi crezut că sînt de neînvins. Noi, care mai citiserăm în viaÅ£a noastră, eram convinÅŸi că sistemul „ilegal ÅŸi criminal“ e putred ÅŸi că se va prăbuÅŸi. Dar nu credeam că vom apuca vreodată să vedem cum l-au plumbuit pe CeauÅŸescu, la 25 decembrie 1989.

În discuÅ£iile noastre încăpeau de toate. NeamÅ£ul nu avea copii ÅŸi era încîntat cînd îi povesteam că fiul meu are rezultate excelente la învăţătură: Premiul I la Olimpiada de fizică ÅŸi premiul I la Olimpiada de matematică, pe Capitală. Nu mai ÅŸtiu cum veni vorba de ceasuri. Probabil, voiam să cumpăr unul pentru băiatul meu. În 1991 ne-am întîlnit toÅ£i trei, iar neamÅ£ul era extrem de bucuros că îl vedea pe fiul meu, acum, ajuns inginer electronist, ÅŸi care tocmai se pregătea să emigreze în SUA. Atunci, în 1979, îmi spunea: „Am un Longines, pe care nu-l port, fiindcă are geamul fisurat“. M-am oferit să-l cumpăr în rate: mi-l dădea la un preÅ£ convenabil. Ceasul era nou. Mi-a plăcut ÅŸi l-am luat, chiar dacă îl mai Å£ineam, ÅŸi eu, în bibliotecă. Dar mi-a venit ideea să scriu la fabrica din ElveÅ£ia. Din fericire, la cenzură a fost „un securist bun“, cum zic ziariÅŸtii, că nu toÅ£i eram spurcaÅ£i. Mi-a lăsat scrisoarea să plece la destinaÅ£ie. După un timp rezonabil, am primit o scrisoare de la Companie, în care îmi cerea să mai fac unele precizări privind circumferinÅ£a - era un geam cu ramă metalică. Am scris din nou ÅŸi, la scurt timp, am găsit în cutia de scrisori un plic comercial, dintr-o hîrtie mai rezistentă, în care se afla o cutiuţă de aluminiu, de nici 5 mm grosime, conÅ£inînd geamul pentru ceas. Dar banditu’ care controlase conÅ£inutul plicului dăduse cu un ciocan (cel de lîngă seceră) ÅŸi spărsese geamul.

Vai, cît de tare m-a durut barbaria asta! Îmi ziceam că naÅ£ia noastră a fost distrusă nu numai la minte, ci ÅŸi la suflet. Era un ceas, nu un castel, dar, oriÅŸicît, răutatea asta m-a întristat profund. Nu mai voiam să scriu la Companie, să afle ÅŸi capitaliÅŸtii ce bestii sînt ai noÅŸtri. Mai ales că nici nu aÅŸ fi fost crezut: cum să dai cu ciocanul într-un geam de ceas? Am fost nevoit să mă resemnez. Doi ani mai tîrziu, a făcut neamÅ£ul o vizită în Israel, unde avea o soră. I-am dat geamul lovit de ciocan. Mi-a adus alt geam. Dar, la atelierul de mare precizie, din Str. Popa Nan, pentru lucrarea de nici 2 minute - atîta a durat montajul -, mi s-au cerut 40 lei (preÅ£ul a 20 pîini). Luxul se plăteÅŸte, nu? Ceasul acela se află, astăzi, la Minneapolis, pe malul Fluviului Mississippi. Mă gîndesc că, dacă ar fi ÅŸtiut românii despre fapta asta, poate nu ar fi votat comunismul, în proporÅ£ie de 66%, în 1990. Vreau să reÅ£ineÅ£i că fapta acelui bandit mi s-a părut atît de îngrozitoare, încît îmi era frică să trăiesc într-o asemenea lume, în care miÅŸună atîtea sălbăticiuni pe metru pătrat.

Prin anii ‘80, neamÅ£u’ s-a pensionat. În România sînt foarte multe persoane pensionate din motive medicale; parcă am fi o Å£ară de oameni bolnavi ÅŸi de degeneraÅ£i. Chiar ÅŸi după aceea, neamÅ£ul a continuat să ne aducă, timp de încă vreo 2 ani, cărÅ£i. În 1987, mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă: fusese anchetat de Securitate, zicea el, din cauza mea. Încă unul care nu voia să mă mai salute. Nu avusesem nici o vină – intrase în colimatorul securiÅŸtilor de la telefonul care îmi era ascultat. Eu nu vorbeam, la telefon, decît de răpirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Å¢inutului HerÅ£a ÅŸi a Insulei Åžerpilor.

După 1989, ne-am reîntîlnit întîmplător ÅŸi a încercat să ceară iertare pentru măgăria pe care mi-a făcut-o. Acum m-ar fi vrut (mai mult chiar decît mi-aÅŸ fi dorit-o eu) alesul poporului suveran! Că doar el ÅŸtia bine cîte mi se întîmplaseră. Credea că mi se cuvine un act de dreptate. I-am spus că aceiaÅŸi securiÅŸti trag sforile peste tot, chiar ÅŸi în partidele istorice. Poate nu vă vine să credeÅ£i că generalul de Securitate Pavel Suian făcea parte din staff-ul P.N.T.C.D.-ului?! Cînd acesta a văzut dezlănÅ£uirea hoardelor de mineri, a detaÅŸamentelor de muncitori de la I.M.G.B. (o fabrică de utilaj greu care a eÅŸuat, fiindcă produsele sale nu erau competitive; doar la ciomege au fost pricepuÅ£i oamenii ei, în 14-15 iunie 1990) ÅŸi de la Uzinele ,,23 August“, care veniseră ,,să facă ordine“ în Capitală, în 29 ianuarie 1990, ÅŸi-a dat seama că nu avem viitor. A plecat ambasador.

Noi, eu ÅŸi nevasta mea, deÅŸi aveam salarii care ajungeau pînă la genunchiul broaÅŸtei, ne puteam mîndri că fiul nostru avea cel mai valoros ceas dintre toÅ£i colegii. Cînd a emigrat, mi-a lăsat ceasul Longines, cerîndu-mi, în schimb, ceasul meu sovietic, Raketa. I-am spus să mi-l restituie, însă el mi-a replicat: „Ceasul acesta o să ajungă pe fundul Lacului Michigan“. Cu toate acestea, după 10 ani de ÅŸedere în America, mi-a cerut să-i trimit Longines-ul, de care era legat sentimental. Îl purtase 12 ani: din clasa a VI-a, pînă a terminat studiile, în 1991. M-am bucurat că fiul meu este animat de astfel de sentimente. Nu-mi plac inÅŸii care doar se nutresc ÅŸi se înmulÅ£esc. Dar nici cei care se căpătuiesc de zor, ca ÅŸi cum veÅŸnicia ar fi aici, pe Pămînt.

Ion Baurceanu

Nota Redacţiei: Dl. Pavel Suian nu e general de Securitate.

Share |

Articol vizualizat de 2194 ori

Afisari

16 Iun 2014

Comenteaza acest articol



Trebuie sa fiti logat pentru a comenta acest articol.