Atitudini * Polemici

Vasile Lucaciu, un mare luptător pentru cauza românismului (3)

Motto: „Cîntă mierla prin păduri,

Robu-i Lucaci la unguri...

Nu fi, mierlă, supărată...

Nu-i robia ne-ncetată.

Vine dalba primăvară,

Fi-va Lucaci liber, iară“.

   Iosif Vulcan, Gheorghe Bocu

Primul război mondial, izbucnit în iulie 1914, l-a determinat pe părintele Lucaciu să facă pasul decisiv, pe care o viaţă întreagă îl visase. El pleacă la Bucureşti, pentru a spune acolo că a sosit ceasul cel mare al socotelilor cu ungurii. Aici, în capitala românismului, Vasile Lucaciu a fost ales în fruntea celei dintîi societăţi naţionale, ca preşedinte al comitetului Ligii Culturale – „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor“, înfiinţată în decembrie 1890, începîndu-şi activitatea, în mod oficial, la 24 ianuarie 1891. Doi ani de zile, Liga Culturală, în frunte cu popularul ei preşedinte, dr. Vasile Lucaciu, a cutreierat ţara de la un capăt la altul, propăvăduind intrarea României în război alături de aliaţii care aveau să ne ajute la înfăptuirea idealului nostru naţional.

La Bucureşti şi la Iaşi, la Turnu Severin şi la Galaţi, părintele Lucaciu, în grandioase adunări la care lua parte toată suflarea românească, spunea tuturor că a sosit ceasul dezrobirii, conducătorii de atunci ai ţării fiind datori să înţeleagă aceasta şi să se supună destinului. Cînd, la 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, cel mai fericit, între toţi fiii neamului nostru, a fost, desigur, părintele Lucaciu, care o viaţă întreagă fusese crainicul acelei clipe. Războiul a venit cu toate consecinţele lui: 3 ani de lupte şi de suferinţe neînchipuite. Din Bucureşti, părintele Lucaciu nu a avut norocul să se poată întoarce, curînd, pe meleagurile de unde plecase. Soarta i-a rezervat un drum lung. El pleacă de la Bucureşti spre Iaşi şi de acolo spre America, trimis de Guvernul român să facă propagandă activă pentru scopurile românilor. Acolo, peste ocean, el a făcut cunoscută mai de aproape cauza noastră, care a fost îmbrăţişată de americani cu o largă solicitudine. Totodată, a luat contact cu românii ardeleni emigranţi, pe care i-a determinat să formeze legiuni de voluntari cu care, apoi, el se va întoarce în Europa, pe frontul francez. De la Paris, el a trecut la Roma, unde, în numele Guvernului român, a intervenit pe lîngă Guvernul italian ca feciorii noştri, aflaţi acolo, să fie organizaţi în legiuni româneşti şi să lupte alături de fraţii lor contra Austro-Ungariei. Alcătuirea statutelor legiunii de ardeleni este, în mare parte, opera părintelui Lucaciu.

În toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbuşit,  iar Lucaciu simţea că se apropie momentul în care îşi va putea vedea, în fine, ţara de baştină. Marea Adunare de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, îi arată lui Lucaciu cea mai mare recunoştinţă. Prin aclamaţiile a zeci de mii de români, el a fost declarat ministru al Ardealului liber. O viaţă întreagă de credinţă, de luptă şi de suferinţă a fost răsplătită. După o astfel de viaţă, el a putut închide ochii, în anul 1922, fericit că văzuse mîntuirea poporului său.

În cei aproape 40 de ani de viaţă publică, el a propovăduit, prin luptele sale pline de demnitate, prin suferinţele  suportate cu o nobilă mîndrie, încrederea în forţele noastre, credinţa în dreptatea cauzei românismului. Articolele, ca şi demersurile sale oratorice, abundă în fraze tulburătoare: „Dacă vă lăsaţi să vă închidă, să vă calce libertatea şi onoarea naţională, nu meritaţi altă soartă“, sau „Cauza noastră naţională nu se poate cîştiga decît prin lupta şi solidaritatea noastră dîrză şi neînfricată“, ori „Noi nu voim asuprirea altor ţări şi altor popoare, voim dezrobirea Neamului Românesc. Noi nu voim încălcarea altor teritorii ce nu ne aparţin, voim numai asigurarea drepturilor noastre naţionale, răpite de veacuri cu nedreptul“, aşa cum acţionează şi hungariştii din zilele noastre.

Nu numai „Doina“ care-i poartă numele, dar multe alte mărturii – din epocă sau de mai tîrziu – dau glas admiraţiei pentru cel ce a fost Vasile Lucaciu. Octavian Goga l-a numit „Omul drapel“ şi „cel mai mare talent oratoric al românilor ardeleni“, scriitori şi istorici i-au eternizat figura, aşezînd-o în pantheonul gloriilor naţionale. Păcat că, în ultimii ani, partidele politice de la Putere fac orice numai în interesul lor, nu şi în interesul celor mulţi, pentru ca aceştia să-şi cunoască strămoşii, trecutul lor de muncă şi de luptă. Ori, aşa cum afirma la timpul său Nicolae Filipescu: „Numai lichelele sînt lipsite de patriotism“.

Sfîrşit

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie