Atitudini * Polemici

„Supplex libellus valachorum“ (1)

Motto: „Nu se ştie îndeajuns ce formidabilă e propaganda ungurească contra noastră astăzi şi cît de adînc pătrunde pretutindeni, ce oameni de seamă, în toată lumea, ajung să se convingă că noi sîntem nişte barbari răpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfîntului Ştefan. O să ne întîlnim, cîndva, cu rezultatele acestei propagande şi o să ne muşcăm mîinile pînă la sînge pentru că facem economii unde nu trebuie“. – NICOLAE IORGA (1926)

S-au scurs 220 de ani de la redactarea memoriului politic al românilor ardeleni Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar şi alţii, cunoscut sub numele de „Supplex Libellus Valachorum“ (Smerită petiţie a românilor), înaintată împăratului de la Viena, la 28 martie 1791, şi care continuă a fi menţionat sub titlul original în limba latină. Chiar dacă nu tuturora, traducerea exactă este accesibilă de la prima vedere. Oricine posedă un minimum de interes şi de informaţie istorică intuieşte înţelesul acestor cuvinte. E un fapt care atestă cît de adînc a pătruns în conştiinţa naţională semnificaţia actului denumit astfel.

Transilvania este, prin excelenţă, ţara strămoşilor poporului român, dacii, care şi-au avut, între hotarele ei, centrul puterii lor şi capitala statului în epoca războaielor cu romanii, iar apoi partea esenţială a provinciei romane Dacia, care, de asemenea, şi-a avut aici Capitala, precum şi sediul celor două legiuni. Locuită necontenit, în cursul Evului Mediu timpuriu, de urmaşii daco-romanilor, adică de străromâni, Transilvania este patria primului voievod român atestat de izvoarele istorice. Aici amintesc documentele medievale pentru întîia dată „Ţara românilor“.

În Transilvania, după secole de tratament discriminatoriu, asupritor, din partea nobilimii maghiare, obida poporului român a început, şi ea, a se revărsa. O puternică mişcare culturală a învăţaţilor care s-au ridicat cu trudă din rîndurile sale 1-a ajutat să-şi clarifice imaginea despre sine, descoperindu-i şi dovedindu-i originea daco-romană, vechimea şi continuitatea vieţuirii sale pe pămîntul pe care toate drepturile îi erau tăgăduite, în afara celui de a fi „tolerat“. Mişcarea „Şcolii ardelene“ a însemnat un iluminism românesc, de o factură originală care, pe temeliile istoriei şi ale filologiei, a construit un model durabil de gîndire politică.

„Supplex Libellus Valachorum“ a fost prima expresie integrală a acestui model, care se va dezvolta pe parcursul Secolului al XIX-lea, adăugîndu-şi noi capitole, precum discursul lui Bărnuţiu şi programul de la Blaj, din 1848, Memorandumul din 1892, în ultimă instanţă Declaraţia de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

El a fost produsul unei întreite conjuncturi istorice; dezvoltarea religioasă, culturală şi politică a românilor ardeleni, în Secolul XVIII, încorporînd unele din ideile şi valorile filozofiei iluministe europene; reformismul din Imperiul Habsburgic, promovat de împăratul Iosif al II-lea şi de mulţi consilieri ai acestuia; izbucnirea Revoluţiei franceze la 1789 şi propagarea galopantă a ideilor sale.

La 1743, episcopul unit Ioan Inochentie Micu redactase un memoriu către împărăteasa Maria Tereza. Precedînd cu aproape o jumătate de secol pe cel din 1791, acest memoriu pleca, însă, de la revendicările clerului unit, de la insatisfacţia faţă de neîndeplinirea loială a promisiunilor ce-i fuseseră făcute de Curtea de la Viena prin diplomele emise la începutul secolului, cu prilejul unirii unei părţi a românilor din Ardeal cu Biserica Romei. Pornind de la o bază confesională, Inochentie Micu ajunge, însă, la revendicări pentru întreg poporul român din Transilvania, în speţă recunoaşterea lui ca a patra naţiune politică, spre a se număra, şi el, între „stările“ privilegiate de a avea acces la Guvern, la demnităţile şi slujbele publice.

(va urma)

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie