Atitudini * Polemici

Prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă, pildă de puritate şi omenie (3)

Locuind, cîtva timp, chiar în Bojdeuca lui Creangă, îmbrăcîndu-se, la fel ca acesta, în haine groase de şiac, mergînd, împreună, la Humuleşti, Eminescu a reuşit să-l cunoască îndeaproape pe acest povestitor plin de har. Astfel, a ajuns să-i descopere originalitatea talentului, de factură tipic ţărănească, şi felul său de a gîndi, pînă într-acolo încît, în multe articole ale marelui gazetar, putem intui cîte o referinţă de fundal, unde îl regăsim, ca tip uman, pe autorul povestirii ,,Prostia omenească”, lucrare aparţinînd, ca motiv, tezaurului european de proză populară, dar în care ,,ceea ce este original – după cum remarcă Eminescu – e modul de a spune, e acel grai românesc cu care se-mbracă... sînt modificările locale, potrivite cu spiritul şi cu datinile noastre”. Cu Slavici, poetul a trebuit să stea o vreme şi să-i corecteze paginile, curăţindu-le de tot ce era nesemnificativ. Veronicăi Micle, tot astfel, i-a cizelat destule versuri. În cazul lui Creangă nu a fost nevoie decît de încurajări şi de garanţii morale, menite să-l convingă pe acesta de valoarea scrierilor sale. Restul a venit de la sine, cei doi completîndu-se reciproc, în multe privinţe, şi comunicînd într-un chip cum rar se mai poate întîlni în cazul oamenilor de geniu. Cînd, în toamna anului 1877, Eminescu părăseşte Iaşii pentru a se muta la Bucureşti, unde fusese invitat să facă parte din redacţia ziarului ,,Timpul”, despărţirea trebuie să fi fost destul de grea, cu atît mai mult cu cît Creangă suferise primul atac grav de epilepsie, boală care nu-l va cruţa pînă la moarte. O scrisoare de mai tîrziu a autorului ,,Amintirilor din copilărie” este grăitoare în acest sens: ,,Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel nenorocit? O fi, poate, numai o viaţă burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost astăzi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dînsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? De Crăciun te aşteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate şi, mai ales, sarmalele care ţie îţi plăceau foarte mult... La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încît s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci, fără tine, sînt străin. Te sărut pe frunte, Ion Creangă”.

Poetul era, însă, ocupat pînă peste cap cu treburile redacţionale şi cu alte probleme, motiv pentru care cei doi se întîlneau din ce în ce mai rar. Şi totuşi, Eminescu nu-şi uitase prietenul. După ce afirmase că ,,Povăţuitorul de cetire prin scriere” este ,,cel mai bun Abecedar românesc”, el avea să publice, la 6 mai 1880, în ,,Timpul”, următoarele aprecieri la adresa lui Creangă: ,,În vremea din urmă s-a ivit, într-adevăr, un şir întreg de scriitori cu totul naţionali, unii dintre ei chiar intraductibili şi pe deplin înţeleşi numai pentru cel ce ştie bine româneşte. Goethe zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă, şi avea cuvînt. Cel mai original dintre ei, pînă acum, e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, dacă ar fi traduse, ar pierde tot farmecul şi, mai cu seamă, tot hazul lor”. Schimbînd ce e de schimbat, observaţia e valabilă şi pentru autorul ,,Doinei”, a cărei citire, la Iaşi, în 1883, le-a prilejuit o nouă întîlnire. Următoarele au avut loc la Bucureşti, unde Creangă îl căuta din cînd în cînd. Atunci cînd a aflat că poetul a suferit primul atac, marele povestitor a plîns cu deznădejde, iar moartea prietenului său, la 15 iunie 1889, avea să-l sfîşie de durere. La 3 august, în acelaşi an, va pieri Veronica Micle, apoi, la 14 otombrie, avea să se stingă sora poetului, Henrieta, pentru ca, în ultima zi a anului, la 31 decembrie, să închidă ochii, pentru totdeauna, şi Ion Creangă. Lua sfîrşit, astfel, un ciclu de mari drame umane (precedîndu-l, cu un veac, pe cel din 1989), de suferinţe de toate felurile, dominate doar de exemple de devotament fără asemuire, de iubiri şi prietenii fără margini şi, mai ales, de opere ce se îngemănează tulburător pe cerul destinului spiritual al acestui popor. Eminescu şi Creangă au oferit umanităţii un mod aparte de a privi şi înţelege lumea, ambii fiind percepuţi ca repere fundamentale ale existenţei Neamului Românesc. În acelaşi timp, dimensiunea prieteniei lor se constituie într-o pildă de urmat, o pavăză împotriva multor nelinişti şi restrişti care ne încearcă, dar şi într-un îndemn la puritate şi omenie, calităţi de care, în anii din urmă, ducem atîta lipsă.

Eminescu şi Creangă au avut mulţi prieteni şi admiratori, de la Maiorescu şi Caragiale la Samson Bodnărescu şi Slavici, ori Al. Chibici Râvneanu ş.a. Însă nici una dintre aceste relaţii de admiraţie şi respect n-a atins dimensiunile sufleteşti ale legăturii de prietenie dintre cei doi. Se oglindeau fiecare în celălalt şi se completau unul pe altul, îmbogăţindu-se spiritual cum rar se întîmplă între oameni; i-a legat mai ales anvergura nepămînteană a genialităţii lor. Unde mai pot fi întîlnite, astăzi, asemenea fiinţe umane?

Sfîrşit

Colonel (r) CRISTACHE GHEORGHE

Doctor în Istorie