Atitudini * Polemici

Omagiu „Profesorului“

S-a scurs un an de la moartea fostului fotbalist şi antrenor Gheorghe Constantin. Întîmplător, i-am fost tovarăş de suferinţă într-un salon la Spitalul Militar, pe cînd îşi trăia ultimele zile de viaţă. Intubat şi pus sub perfuzii, „Profesorul“, cum l-au supranumit admiratorii, se zbătea între viaţă şi moarte în urma unui atac cerebral grav. Soţia şi fiica îl vizitau zilnic, în speranţa unei vindecări miraculoase, dar medicii dădeau din cap sceptici. Fac parte dintr-o generaţie mai veche de microbişti, care i-au văzut în iarbă şi i-au aplaudat pe idolii fotbalului de altădată – Ozon, Dobrin, Dumitrache, Dan Coe, Adamache şi mulţi alţii, din păcate plecaţi prea devreme, unul cîte unul. De aceea, tare m-am întristat cînd şi Gheorghe Constantin, care speram să se facă bine şi să stăm de vorbă despre cariera lui, s-a grăbit să se stingă. Ca să-i mai îndulcesc suferinţa, aş fi vrut să-i amintesc de o fază extraordinară petrecută pe „23 August“, într-un derbi cu Dinamo. Eram puştan atunci, sărisem gardul, să intru pe stadion, şi mă furişasem la tribuna I, dar tot mai ţin minte faza. Constantin era pe tuşă, demarcat, aproape de careul lui Datcu, şi a primit o pasă pe sus. Oricine din lume – şi Pele, şi Maradona, şi Messi – ar fi lăsat mingea aia parşivă să iasă în aut. Numai Constantin a vrut altfel, riscînd să se compromită îngrozitor: a întins piciorul drept şi a făcut un stop impecabil în aer. Stop pe linia de aut! Normal, tribuna a luat foc, iar Nelu Nunweiller, învins, l-a bătut pe umăr. Atunci cred că şi-a primit Constantin renumele de „Profesor“. O altă  fază incendiară: era finala Cupei României între Steaua şi Rapid. Steaua conducea cu 3-0. Dar, la un atac, Rapid a obţinut o lovitură liberă în preajma careului mare, lateral dreapta, într-un unghi de 45 de grade. Bate Ozon.  În faţa lui, zidul. Voinescu, păzind colţul lung, în caz de vreo centrare cu dreptul. Pe linia porţii, lîngă prima bară, lunganul de Constantin. Dar Ozon bate cu stîngul şi „coţofana“ se duce fix la vinclu, peste Constantin, care, fair play, îi strînge mîna prietenului său din copilărie, gest de un adevărat Profesor doctor în fotbal. Cu toate acestea, o rază de bucurie tot mi-a luminat tristeţea la moartea lui Constantin, care a scris istorie în echipa de aur a Stelei (alături de Voinescu, fraţii Zavoda, Bone, Ion Alexandrescu şi alţii), timp de 15 ani – cartea „I se spunea Profesorul…“ de Marius Popescu, pe care am găsit-o într-un anticariat. Cartea, cu un Cuvînt Înainte semnat de Eugen Barbu, nu e o simplă biografie romanţată, cum au apărut atîtea, căci Marius Popescu s-a distins ca un ziarist sportiv talentat şi un scriitor cu har. Aşa cum a rămas în amintirea multora, el n-a fost doar un simplu spectator în mica lume a balonului rotund, cocoţat la masa presei de dincolo de gardul de sîrmă sau  înghesuit pe bancă, alături de antrenori şi rezerve, redactînd pe genunchi cronica de a doua zi din „Sportul Popular“. Nu, venerabilul nea Marius, astăzi „tras în penzie“, ne-a delectat spiritul şi cu cîteva monografii dedicate unor mari fotbalişti, precum Nelu Oblemenco, Dobrin şi, cum se vede, Constantin. Celebrul inter stelist, care a marcat 149 de goluri şi a îmbrăcat de 40 de ori tricoul Echipei Naţionale, s-a născut în 1932, pe Baicului, din Cartierul Obor. Acolo a descifrat tainele fotbalului de la antrenorul Fane Cîrjan, împreună cu alte viitoare glorii, precum Ozon, Costică Marinescu, Apolzan, Tudor Paraschiva, Fane Coidum şi mulţi alţii. Ozon a fost artistul strălucitor şi imprevizibil, Constantin matematicianul, omul grav care ştia întotdeauna ce face, calcula totul. Dar, la început, lucrurile au mers mai greu, căci Corcodel, cum îl porecliseră antrenorii, era slăbănog, crăcănat şi pe deasupra mai avea şi platfus. Însă, cu multă muncă şi ambiţie, curînd, încep să apară şi primele succese. În mod firesc, ne spune cronicarul, în viaţa fotbalistului se schimbă şi idolii. În locul lui Nea Fane Cîrjan apare Baratki, singurul om care a făcut artă din lovirea mingiei cu exteriorul. Numai el ştia să dea cu fălseanu. Adîncit în lectură, la relatarea unor goluri antologice reuşite de Baratki, cititorul se ridică involuntar de la masa de citit şi simulează şuturile, dar acesta e mai mult meritul naratorului Constantin în dialog cu Marius Popescu. O altă ispravă de-a lui Gyüssi, la un antrenament – 9 şuturi din 10 într-o sticlă de bere pusă pe vinclul porţii – îl lasă pe discipolul Constantin, martor la scenă, cu gura căscată. Un alt model i-a fost antrenorul Cuştica Humis. Odată, fiind la o bere, „greţili“ i-a transcris ucenicului, pe lista de meniuri, 10 reguli de aur privind felul cum se loveşte mingea cu capul, reguli pe care mulţi ar fi vrut să le înveţe. Au urmat 2 ani petrecuţi la echipa Locomotiva Iaşi, din divizia B. Au fost ani de formare şi de maturizare a lui Constantin pe toate planurile, un adevărat Bildungsroman. Inclusiv blaturile şi ticăloşia arbitrilor, nelipsite din nici o epocă. La fel, şi un gol înscris în minutul 90 unei echipe din Bacău, care a retrogradat cu această ocazie: „Să te calce trenul, Constantine! Să te îneci în Bistriţa! Să-ţi prinzi nevasta cu altul!“, i-au urat spectatorii amărîţi. Noroc că Gică era neînsurat… Legea progresului a făcut ca, în curînd, să-l vedem pe băiat la CCA, unde va întregi linia ofensivă: Cacoveanu-Constantin-Alexandrescu-Zavoda I-Tătaru. 22 aprilie 1956, Belgrad: debutul lui Constantin la Naţională. Batem cu 1-0, prin golul lui Cacoveanu, din pasa lui. Cartea lui Marius Popescu, apărută în 1969, este împărţită în aproape 60 de capitole, fiecare avînd cîte un motto, o introducere în temă printr-o descriere sau o întrebare, căci discuţia, cu întrebări şi răspunsuri, e cea mai bună formă să afli adevărul de la cineva, mai ales cînd este un fotbalist legendar, încă din timpul vieţii. Ca marii poeţi.

„- Gicule, cum a fost cu turneul vostru din Anglia?“

„- Era duminică, 14 octombrie 1956, cînd echipa noastră a pornit spre malurile Tamisei…“, îşi deapănă eroul nostru amintirile despre turneul britanic, în care CCA a obţinut o victorie, două meciuri egale şi o înfrîngere, iar Constantin a înscris 3 goluri.

„- Dar cu turneul Naţionalei în Brazilia?“

„- În 1961, am avut marea fericire să văd ţara lui Pele… Plaja, baie în ocean, un turneu lung de aproape 2 luni, cu multe meciuri, goluri şi impresii de neşters…“

„- A urmat Olimpiada de la Tokio, 1964, cînd ai ratat un 11 m…“

„- Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea…“, mărturisea interlocutorul lui Marius  Popescu, acum mai bine de 4 decenii. Cum se ştie, dacă băteam Ungaria, eram campioni olimpici, însă aşa, cu ratarea acelui penalty blestemat, am venit doar pe locul 5. Ce să-i faci, aşa e viaţa de fotbalist : cînd dai goluri memorabile, suporterii te poartă pe braţe, ca pe un zeu. Cînd ratezi, te-ar linşa. Toţi marii fotbalişti ai lumii au ratat de la 11 m. Ce s-ar fi ales din această civilizaţie, dacă s-ar fi transformat toate loviturile de la 11 m? Şi acel nefericit eveniment a contribuit la celebritatea lui Gheorghe Constantin. Parafrazîndu-l pe Stanislav Lec, un cunoscut autor polonez de aforisme, ca să merite funeralii naţionale şi omagieri periodice, un fotbalist mai trebuie să rateze şi cîte o lovitură de la 11 m. Iar noi, cronicarii, n-avem altceva de făcut decît să scriem şi să publicăm despre oamenii speciali care au fost, căci oricum uitarea tot se va aşterne peste toate.

Paul Suditu