Atitudini * Polemici

Octavian Goga, poetul redeşteptării noastre naţionale (3)

Motto: „Pe acest pămînt s-a depănat viaţa noastră, veac cu veac, sub aspre lovituri ale sorţii... Sîntem tot atît de autohtoni ca şi stîncile din Carpaţi, care nu pot avea o poveste a naşterii, fiindcă s-au pomenit totdeauna la locul lor. S-au găsit, desigur, savanţi, istorici, filologi, care au emis diverse teorii ale descendenţei noastre, distrugîndu-se unul pe altul. Realitatea este că primul aluat etnic pe care s-a grefat zestrea posterităţii la noi este acea populaţie traco-getică de care bătrînul Herodot aminteşte şi pe care foarte serioase cercetări moderne au justificat-o deplin. Probabil, dacii, a căror puternică aşezare de stat a oprit cele dintîi tendinţe expansioniste spre Răsărit ale Imperiului Roman, sînt continuatorii acestor locuri de baştină. Neam vînjos şi războinic, aşa cum ni-l înfăţişează Columna lui Traian, de la Roma, aceşti soldaţi, a căror spadă fusese zăgaz năvălirii călăreţilor sciţi, au căzut înfrînţi de meşteşugul strategiei romane“.

OCTAVIAN GOGA

Primele versuri ale lui Octavian Goga apar în ,,Revista Ilustrată”, a învăţatului Ion Pop-Reteganul, care prevestea, cel dintîi, în tînărul său colaborator - un poet de seamă: „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă“, îi va răspunde el, la Poşta redacţiei. O. Goga colaborează, apoi, la ,,Familia” şi la ,,Tribuna”. Un mare rapsod se desprinde din anonimat. O rază de soare românesc. Încep cîntecele biruinţei. Chemarea la luptă, fiorul măreţ al războiului îi mistuie sufletul. Octavian Goga începe să se afirme. Intransigenţa e una din calităţile lui, cu adevărat eroice. În discuţiile cu numeroşii colegi unguri, spiritul său scînteiază, cuvîntul se articulează voiniceşte şi ironia lui atinge, sarcastic, multe feţe îngîmfate. Elevii români fac zid în jurul vehementului lor exponent. Bieţii învăţăcei români trăiau într-un mediu şcolar care se străduia, din răsputeri, să le frîngă idealurile naţionale, pentru a face din ei zeloşi ieniceri ai statului maghiar: o dramă dureroasă. Atacaţi zilnic în conştiinţa lor naţională de profesori care predicau o istorie falsă şi o misiune absurdă, batjocoriţi necontenit de colegii lor, nedreptăţiţi la fiecare pas de autoritatea şcolară de atunci, aceşti flăcăi ai plaiurilor româneşti, duşi şi rămaşi acolo numai de dragul învăţăturii, cresc cu clocotul urii în suflet: „Chiar şi cînd se isprăvesc, aici, înjurăturile şi răfuielile – declara Goga, într-o pledoarie de apărare, în faţa Curţii cu Juraţi din Cluj – profesorul şi elevul o duc într-o continuă încordare... Vă puteţi imagina prin ce schimbări trece, în astfel de împrejurări, lumea internă a acestor copii, care petrec 8 ani în această atmosferă... Vă puteţi închipui starea morală a acestor osîndiţi, pe care o soartă rea îi sileşte să mintă profesorului lor vreme de 8 ani de zile; abia aşteaptă, aceşti răzvrătiţi, să se curme odată jugul nesuferit al şcolii, să se deschidă larg porţile vieţii, spre tărîmuri noi, unde cei doi duşmani (elevii români şi cei unguri) îşi pot da lupta pe faţă”. („Însemnările unui trecător“, „Educaţia în şcolile ungureşti“, p. 39).

Octavian Goga n-a aşteptat, însă, deschiderea acestor porţi pentru a începe lupta. El era deja un luptător. Unul din cei cutezători şi îndărătnici. O ştiau atît profesorii, cît şi colegii lui. ,,Într-o zi frumoasă de toamnă – povesteşte Goga, în acelaşi discurs – cu senin de raze de soare, se apropia amiaza... Nervii mei, cu neastîmpărul lor de 18 ani, se cereau descătuşaţi... Abia aşteptam sunetul clopoţelului, care să-mi aducă libertatea. Însemnam cuvintele profesorului – Tompa Arpad – pe hîrtie şi, pe furiş, cu un gest discret, m-am uitat la ceasornicul din buzunar. Asta mi-a fost nenorocirea. Profesorul a sărit, ca scos din minţi, de la catedră şi s-a repezit asupra mea: «Trădătorule! Te plictiseşti, nu-i aşa? Te plictiseşti şi ai vrea să scapi odată, cînd e vorba de Istoria neamului maghiar! De istoria patriei! Înţelegi, mizerabile? Versuri valahe ştii scrie la <Tribuna>! Încălzim şerpi la sîn». Şi puţin a lipsit că nu m-a lovit în cap, profesorul meu. Iar cînd i-am răspuns, cu liniştea poruncită a mîndriei mele rănite: «Domnule profesor, eu ştiu lecţia... Eu ştiu, întreagă, cartea... Te rog să mă asculţi» – atunci, acest om furios mi-a smuls cartea din mînă, a zvîrlit-o de i s-au răsfirat foile peste bănci şi mi-a urlat în urechi următoarele cuvinte interesante, cuvinte tipice: «Ce-mi pasă dacă ştii ceva, ori nu ştii din zdrenţele astea de foi – eu vreau inima d-tale»“. Inima lui Octavian Goga! Cum n-ar fi vrut ei, ungurii, inima lui de titan! O inimă aprigă şi clocotitoare precum Vezuviul! A fost, însă, dat de la Dumnezeu, ca inima fierbinte a lui Octavian Goga să fie însăşi inima Neamului Românesc, la o mare răscruce a Istoriei noastre. Pentru salvarea ei, în urma acestei dramatice întîmplări, Goga hotărăşte ca, împreună cu Ion Lupaş şi cu alţi colegi, să se înscrie în clasa a VIII-a a Liceului ortodox român, din Braşov (1899). În momentul plecării din Liceul unguresc, a auzit glasul directorului şcolii, care-i prevestea: „D-ta te predestinezi unei vieţi de sacrificiu, lipsită de tihnă şi de repaos!“. Cu toată ura ce-i purtau profesorii săi, aceştia îi întrezăriseră destinul, apreciind chiar, în adîncul inimii lor, caracterul ferm şi elanul nedisciplinatului elev.

(va urma)

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie