Atitudini * Polemici

Luptele armatei geto-dace pentru apărarea ţării şi stăpînirea liniei Dunării (6)

Între timp, pe scena politică a Daciei s-au petrecut schimbări la nivelul conducerii, deoarece ,,Duras, care domnise mai înainte, îi lăsase lui Decebal, de bună voie, domnia” (Dio Cassius, op.cit., LXVII, 6, 1), aşa cum, în tabăra romanilor, Nerva îi va preda conducerea, cîţiva ani mai tîrziu, lui Traian, după ce, în timpul campaniei din iarna anului 85/86 d.Chr., acesta avea să-şi dovedească priceperea în alcătuirea planurilor de război, potrivit aceluiaşi Dio Cassius. Pare paradoxal, dar primul act politic al noului conducător al dacilor a fost trimiterea unei solii de pace, pentru statornicirea relaţiilor de bună vecinătate şi înţelegere cu Imperiul Roman. Aflînd că Roma refuză pacea, preferînd războiul, ,,Decebal a trimis din nou o solie, în bătaie de joc, spunînd că va încheia pace dacă Domiţian va dori ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, cîte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri” – ne spune tot Dio Cassius.

A doua campanie a războiului daco-roman, din anii 85-87 d.Chr., avea să se desfăşoare între trupele romane, avîndu-l drept comandant suprem pe Domiţian, şi oştile dacice, conduse de Decebal. Făcînd o paralelă între cei doi conducători, istoricul A.D. Xenopol aprecia că ,,Pe cînd, la daci, se arăta un om de o asemenea virtute, Imperiul era mare, dar regele său mic; acela al dacilor era restrîns, însă condus de un geniu. Lui Decebal îi stătea în faţă Roma, dar Roma nu învăţase a asculta de nimeni”. Iar Vasile Pîrvan, în ,,Memoriale” (p.167-168), nota: ,,Pentru brîul de argint al Dunării, lupta avea să fie la fel de cumplită, fără cruţare, ca aceea pentru brîul de aur al Rinului”. Însă ,,Decebalus – ne spune Ludwig Albrecht Gebhardi – împreuna o mare înţelepciune cu foarte mult spirit de prevedere, cu moderaţie, curaj, spirit de iniţiativă, decizie rapidă, viclenie şi pricepere militară, într-o astfel de perfecţiune, încît predecesorul său, Duras, i-a predat tronul şi domnia, considerînd că acesta este mai demn de ele”.

Elaborînd planul de invadare a Daciei, Domiţian şi generalii săi scontau pe o victorie sigură şi rapidă. Folosind ca bază de operaţii provincia Moesia, ei au concentrat aici forţe numeroase, pe care le-au dirijat, apoi, cu prudenţă, spre punctele de trecere peste Dunăre, cu scopul de a traversa fluviul, utilizînd un pod de vase. La începutul verii anului 87 d.Chr., trupele romane, aflate sub comanda generalului Cornelius Fuscus, au trecut Dunărea. Corăbiile au fost ancorate de stîlpi groşi de lemn, fixaţi în albia fluviului. Spre surprinderea romanilor, dacii nu au opus rezistenţă pe malul celălalt al apei, astfel încît legiunilor nu le mai rămăsese decît să pornească în urmărirea adversarilor, pentru a ajunge în lungul Văii Oltului. Acolo, apele rîului fierestruiseră adînc Carpaţii Meridionali, deschizînd o direcţie tactică favorabilă pătrunderii în Podişul Transilvaniei, de unde se conturau alte direcţii ce conduceau spre ,,cuibul regilor daci”: Munţii Orăştiei. Facem o paranteză, pentru a arăta cititorilor dimensiunea colosului cu care s-au luptat dacii lui Decebal. În anul 117 d.Chr., Imperiul Roman avea o suprafaţă de 3.300.000 de km2 şi aproximativ 54.000.000 de locuitori. Dispunea de nu mai puţin de 30 de legiuni, care aveau de apărat graniţele imperiului, în lungime totală de peste 9.000 km, care se întindeau din Peninsula Iberică pînă la Eufrat şi Tibru, din Scoţia pînă la graniţele Saharei şi la prima cataractă a Nilului.

(va urma)

Colonel (r) dr. Vintilă Barbu