Atitudini * Polemici

Epopeea lui Mircea cel Batrin ( 11 )

O dezvoltare deosebită au cunoscut relaţiile lui Mircea cu Moldova, mai ales după urcarea pe tron a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). S-ar părea că între Mircea şi Alexandru ar fi existat o legătură de rudenie pe care nu o discutăm, neavînd probe. Oricum, înţelegerea dintre ei exprimă o  colaborare statornică, aceasta continuînd vreme de 17 ani, pînă la moartea Domnului Ţării Româneşti. Ioan, arhiepiscop de Sultanieh, fost sol al lui Timur Lenk în Europa, autor al unui adevărat manual de geografie, redactat în perioada la care ne referim, înainte de 1404, la Curtea Regelui Franţei, menţiona existenţa „lîngă Marea cea Mare sau Pontică“ a unei singure Valahii: „O ţară mare“, care  „are un Domn al său“. Preponderent, colaborarea între cei doi domni a îmbrăcat aspecte politico-diplomatice. În 1411, ameninţaţi, din nou, de pretenţiile Regelui Ungariei şi răspunzînd propunerilor din aprilie-mai, făcute de Regele Poloniei, care căuta, şi el, aliaţi împotriva aceluiaşi Sigismund de Luxembrug, Mircea şi Alexandru au acţionat în mod unitar.

La 17 mai 1411, Mircea a redactat textul unui nou „tratat de prietenie neclintită“, negociat cu Regele Poloniei, pe lîngă obişnuita clauză de sprijin reciproc cu acesta. Pe lîngă această clauză, la cererea părţilor împotriva lui Sigismund, Mircea a socotit că Regele Ungariei ar putea să încerce „cu duşmănie să ne supună pe noi sau ţara noastră“, adăugînd o nouă prevedere potrivit căreia, în cazul unui atac a lui Sigismund asupra Poloniei, respectiv a Ţării Româneşti, partea cealaltă trebuia să răspundă, de îndată, într-o contraofensivă asupra stăpînirilor lui Sigismund, fără a mai aştepta cererea de ajutor a partenerului atacat. Solii lui Mircea, aflaţi în drum spre Polonia, s-au înfăţişat cu noul tratat  în faţa lui Alexandru, aflat la Roman. Cîteva zile mai tîrziu, la 25 mai 1411, Alexandru a elaborat, şi el, propriul său tratat cu Regele Poloniei, care conţinea aceleaşi prevederi de luptă împotriva Regelui Ungariei. Sub influenţa vizibilă a tratatului lui Mircea, Alexandru a introdus în textul său emis la Roman o prevedere similară celor noi, cuprinsă în actul Domnului muntean, chiar dacă Alexandru era asigurat că va primi ajutorul Regelui Poloniei, datorită unei mai vechi legături feudale. Cu textele celor două tratate, din 17 şi 25 mai 1411, solii lui Mircea şi Alexandru s-au înfăţişat lui Vladislav Jagello. Întrajutorarea dintre cei doi români ne duce la concluzia că, spre sfîrşitul Secolului XIV, a existat acel bloc românesc despre care vorbea Nicolae Iorga, izvorît din necesităţile obiective ale societăţii româneşti. Domnia lui Mircea Voievod a însemnat, aşadar, o epocă luminoasă în istoria românilor. Prin calităţile sale de viteaz comandant şi abil diplomat, el a insuflat încredere Poporului Român în victoria cauzei lui şi a obligat pe otomani să renunţe la ideea de a acapara pămîntul românesc, permiţînd Ţărilor Române să-şi păstreze, neîntrerupt, viaţa politică proprie. Prin victoriile repurtate, Mircea cel Mare a atras atenţia lumii europene asupra vitalităţii, eroismului şi dragostei de libertate a Poporului Român. Aprecierea care i-a fost dată lui Mircea de către cronicarii timpului arată că dintre forţele europene consecvent antiotomane, Ţara Românească era, în primii ani ai Secolului XV, cea mai puternică. În 1918, pe timpul ocupaţiei germane, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la moartea marelui Voievod, într-o comunicare academică străbătută de un cald patriotism şi vibrantă demnitate naţională, D. Onciu evoca personalitatea lui Mircea ca simbol al rezistenţei dătătoare de speranţă, în împrejurările grele în care se afla atunci patria. Numele lui Mircea Voievod este puternic încrustat în conştiinţa românească. El a fost evocat în împrejurări grele, ca simbol de înţelepciune politică. Şi aceasta, pentru că Mircea, supranumit cel Mare, pentru deosebitele sale înfăptuiri, a înţeles interesele poporului, necesitatea luptei de apărare a independenţei ţării şi a stat neclintit în fruntea acestei lupte.

Sfîrşit

Colonel (r) dr. Vintilă Barbu