Atitudini * Polemici

Dur şi tradiţionalist (Baia, 1467)

Emanuel Antoche, doctorand la École des Hautes Études en Sciences Sociales, din Paris, a scris un articol intitulat ,,L’expédition du roi de Hongrie Mathias Corvin en Moldavie (1467). Qui remporta finalment la bataille de Baia, 14/15 décembre 1467?”, pe care l-a publicat într-o revistă militară franceză şi, ulterior, pe Internet, ca să afle străinii despre ce este vorba. Apoi, l-a inserat şi în volumul de studii elaborat de Institutul de Istorie al Academiei, din Iaşi, cu ocazia comemorării a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Noi ştiam că marele domnitor a cîştigat bătălia de la Baia, ceea ce l-a determinat pe Matei Corvin să părăsească grabnic Moldova, nu pe unde venise, ci pe poteci de munte, pe vreme de iarnă. E. Antoche şi-a scris articolul ca să ne arate că degeaba ne-am amăgit noi, timp de 5 secole, că, la Baia, Ştefan a fost biruitor, cînd, de fapt, Matei este cel care a repurtat o mare victorie, învinsul reuşind să se salveze doar cu fuga. Pe ce se bazează Antoche cînd formulează o asemenea ipoteză? Ce i-a îngăduit să aibă ,,revelaţia” asta extraordinară? Despre campania din 1467 există 4 descrieri: 1) Scrisoarea lui Ştefan, trimisă regelui Poloniei la 1 ianuarie 1468; 2) relatarea lui Ian Dlugosz, episcopul şi cronicarul polon; 3) Scrisoarea lui Ioannes Pannonius, arhiepiscop de Pecs (5 Biserici); 4) descrierea făcută de cronicarul Antonius Bonfinius (Antonio Bonfini), care s-a aflat lîngă rege în timpul campaniei şi în noaptea luptei de la Baia. Despre scrisoarea lui Ştefan, Antoche crede că este subiectivă, deci nu prezintă nici o importanţă pentru istoric. Relatarea lui Dlugosz este inspirată de scrisoarea lui Ştefan şi, deşi cuprinde informaţii interesante, acestea nu pot fi coroborate cu alte surse. Antoche este incorect: relatarea lui Dlugosz putea foarte bine să fie comparată cu cea a lui Bonfinius. Izvorul pe care Antoche îl consideră demn de încredere este scrisoarea lui Pannonius, care preciza că scrie din auzite, din ceea ce i-a povestit cineva care a fost prezent la Baia. Din start, doi participanţi la evenimente, Ştefan şi Bonfinius, sînt daţi la o parte. Era, însă, evident, chiar şi pentru un nepriceput, că scrisoarea lui Pannonius nu avea nici o valoare documentară. Am scris un studiu în care am arătat, suficient de clar, că Antoche bate cîmpii; aş fi putut să-l trimit la origine, aşa cum merita, cu cele mai colorate urări strămoşeşti, pentru că dînsul nu este un tîmpit, cel puţin aşa cred eu, el este un ticălos, care nu se sfieşte să te mintă în faţă, cu documentele, care-l contrazic, în mînă, spunîndu-ţi că ceea ce vezi n-are nici o legătură cu demonstraţia sa. Alexandru Simon, de la Cluj, mă acuză că am fost dur, pentru că am arătat cît de mult se abate Antoche de la regulile elementare ale unei cercetări oneste a documentelor. Dar, Antoche nu se mulţumeşte să spună că Ştefan a fugit de la Baia. Pannonius mai scria că, după ce l-a alungat pe Ştefan, Matei a mai zăbovit 3 zile, ca să-şi îngroape morţii şi să-i jefuiască pe moldovenii căzuţi în luptă, iar, în a 4-a zi, a mai înaintat 3 mile, ucigîndu-i şi, apoi, jefuindu-i pe toţi cei pe care îi întîlnea în cale. Dacă te uiţi pe hartă, regele nu avea cum să ajungă, fie şi călare, nici pînă la Fălticeni. Nu ar fi întîlnit decît nişte sate sărace de munte, ai căror locuitori se refugiaseră la adăpostul pădurilor. Nu era în zonă nici măcar un tîrguşor cu case de lemn, ca să se bucure de trecerea lor prin foc. Dar, dacă Matei a mai stat 3 zile în Moldova, de ce n-a mers la Suceava? De la Baia la Suceava era aceeaşi distanţă ca de la Baia la Siret, distanţă pe care, zice Pannonius, Matei a străbătut-o, luptînd, într-o singură noapte. Regele venise să-l înlocuiască pe Ştefan cu un pretendent supus lui. Nu-l împiedica nimeni să se ducă la Suceava, din moment ce, după afirmaţiile lui Pannonius, Ştefan nu mai avea armată, aceasta fiind decimată de Matei. Mai mult, la Baia, a trădat vornicul Craşnăş, care trebuia să pătrundă în Baia pe o a treia cale; aşadar, oastea lui Matei reprezenta o treime din armata, formată din 12.000 de oameni, pe care o avusese Ştefan, în ziua de 14 decembrie. Cum de jefuit nu avea ce jefui, iar Ştefan nu mai prezenta nici o primejdie, nu era firesc ca Matei să se întoarcă pe acelaşi drum pe care îl străbătuse pentru a ajunge la Baia? Rănit fiind, era mult mai comod să pornească pe Valea Siretului şi să treacă în Transilvania prin pasul Oituz, cea mai lesnicioasă cale de acces. Transportat pe targă, era mult mai uşor să se întoarcă pe aceeaşi rută pe care a venit, decît să o ia, la vreme de iarnă, pe poteci de munte, unde drumul era cît se poate de greoi. Dar regele, înţelept, probabil că ştia el ce ştia: a ocolit drumul cel mai uşor, pentru că, aşa cum reiese din scrisoarea lui Ion Faorgaci, din 27 decembrie, trecătoarea Oituzului fusese închisă cu trunchiuri de copaci de către moldoveni. Dacă regele ar fi luat-o pe această cale, ar fi avut loc un adevărat dezastru, dat fiind că, din urmă, venea Ştefan, care mai avea o rezervă de cel puţin 30.000 de oşteni, iar coloana Armatei ungare ar fi fost atacată, din spate şi din flancuri, de moldovenii ascunşi în pădure. Dar dacă Pannonius este furat de inspiraţie, ca orice poet, şi imaginează poveşti care nu au nici o legătură cu realitatea, în schimb, Bonfinius ne spune că, în acea noapte, lupta s-a dat mai degrabă pentru viaţă, decît pentru demnitate, regele hotărînd să se retragă în Transilvania. Nici o vorbă despre cele 3 zile pe care regele le-ar fi petrecut în Moldova. Dl. A. Simon, de la Cluj, mă acuză că am fost tradiţionalist. Păcat mare. Dar, ce înseamnă tradiţionalist, în cazul de faţă? O vorbă aruncată în vînt, pentru că subsemnatul n-a ţinut seama de nici o tradiţie; am analizat, după priceperea mea, documentele şi i-am demonstrat lui Antoche, argumentat, că-şi bate joc de meserie şi de el însuşi. Oricine citeşte, fără idei preconcepute, documentele, nu poate să nu constate că Antoche a bătut cîmpii. Păcat! Dar, poate că de-aia este plătit dumnealui să bată caldarîmurile Parisului: să-şi bată joc de Istoria neamului său, care să încăpăţînează să supravieţuiască, în ciuda tuturor strădaniilor unor imperii ce au urmărit, de-a lungul vremii, dezrădăcinarea lui. Să reuşească s-o facă, în cele din urmă, mondialiştii, cu niscai mercenari, năimiţi din rîndurile românilor, între care se numără şi Alexandru Simon, de la Cluj?

Manole Neagoe