Atitudini * Polemici

Bogdan Petriceicu Haşdeu, un român cu „suflet uraganic“ (3)

Motto: „Haşdeu e dintre acele figuri alese, care n-ar fi trebuit să moară, căci e păcat să se risipească în neant atîtea însuşiri izvorîte din dărnicia divină“.

N. Gane

Ocolind tirania rusească, Haşdeu se loveşte de satrapia caimacamului Vogoride. Spiritul de libertate îl îndeamnă să fugă la Iaşi (1858). Din acel moment şi pînă cînd se stabileşte definitiv la Bucureşti, în 1873, unde va activa ca profesor la Universitate, viaţa lui e într-o continuă clocotire, specifică unui intelectual de talia lui, dotat cu o extremă vioiciune a minţii. El devine bibliotecar al Universităţii din Iaşi, dar e scos din funcţie, tot aşa cum, mai tîrziu, va fi îndepărtat din profesorat, fiind dat în judecată pentru conţinutul, considerat imoral, al nuvelei sale satirice ,,Duduia Mamuca”. A fost, apoi, chemat de Al. Odobescu la Bucureşti, ca funcţionar la Arhivele nou înfiinţate, însă, la scurt timp, este scos şi din această slujbă. Cuza Vodă îl transferă, la 1 august 1863, la Bucureşti, ca membru al Comisiei de Documentare, cu o leafă de 1.000 de lei şi o indemnizaţie lunară de 500 de lei.

B.P. Haşdeu s-a căsătorit în 1865 cu Iulia, o tînără din Roşia Abrudului. Unirea lui cu o ardeleancă, de viţă basarabeană şi cu rădăcini bucovinene, are, în esenţa ei, un aspect simbolic. ,,Tot ce-am produs mai bun datorez nevestei mele”, mărturisea el. La rîndul ei, Iulia spunea cu mîndrie despre soţul său că ,,este un mare patriot”. La Iaşi, Haşdeu tipăreşte, în 1864, revista ,,România”, pe care o înlocuieşte, mai tîrziu, cu ,,Foaie de Istorie română”, apoi cu ,,Din Moldova” şi, în cele din urmă, cu publicaţia intitulată ,,Lumina”. În toată această perioadă, desfăşoară o activitate plină de înfrigurare, vizibilă atît în scrierile sale, cît şi în demersurile sale de altă natură. ,,Tot ce ne îngrijeşte este ca nu cumva munca şi voinţa să fie covîrşite prin sărăcia puterii”, scria el. Nimeni nu îl menajează, dar nici el nu va proceda altfel cu ceilalţi. După ce ,,Junimea”, prin ,,Direcţia nouă”, lansată de Maiorescu, azvîrlise îndoiala asupra viitorului pe care l-ar putea avea, prin ea însăşi, energia românească, Haşdeu răspunde prin vestita lui farsă: trimite poezia ,,El şi Ea”, prezentînd-o ca fiind o traducere după creaţia unui poet german imaginar.

Preocupările literare ale lui Haşdeu debutează de la vîrsta de 14 ani, cînd el scrie o odă dedicată ţarului Nicolae I, o prelucrare după o poezie a tatălui său, cu reminiscenţe dintr-o altă odă, aparţinînd bunicului Tadeu, pe care acesta o închinase ţarului Alexandru I (E. Dvoicenco). Apoi, compune ,,Domniţa Roxana” şi ,,Domniţa Voichiţa”, două scrieri cu subiecte româneşti, dar cu influenţe, în modalitatea de tratare, preluate de la romanticii ruşi. Activitatea prodigioasă a ,,celui mai mare şi mai fecund învăţat ce am avut noi, în România, de la Cantemir încoace” (N. Petraşcu) devine extrem de intensă începînd cu anul 1864. Scrie, concomitent, în domenii atît de diferite, încît mintea lui se manifestă asemenea unui vulcan în erupţie: ,,Începe să scrie ca istoric şi încheie ca romancier” (O. Densuşianu). Este, în acelaşi timp, poet – traducerile lui din Ovidiu ,,pot fi socotite printre cele mai bune ce s-au făcut la noi din autorii clasici” (O. Densuşianu) - şi dramaturg: scrie ,,Răzvan şi Vidra”, piesă jucată şi în zilele noastre, creaţie care continuă să trezească emoţiile spectatorilor nu numai prin muzicalitatea versurilor, ci şi prin spiritul ei profund naţionalist, pe care îl regăsim ca un fir conducător, în întreaga operă a autorului. Esenţa întregii lui creaţii este ilustrată perfect de deviza consacrată de el, la apariţia, în 1869, a revistei ,,Columna lui Traian”: ,,Naţionalism în democraţie şi democraţie în naţionalism”, cuvinte care, în zilele noastre, capătă o rezonanţă extrem de actuală.

B.P. Haşdeu s-a implicat, pentru scurtă vreme, în politică, fiind ales deputat de Bolgrad (Cetatea Albă). A fost chiar arestat şi întemniţat la Văcăreşti, sub acuzaţia că ar fi fost amestecat în ,,revoluţia” de la Ploieşti, din anul 1870, îndreptată împotriva domnitorului Carol I. Părăseşte, însă, rapid cîmpul sterp al politicii, considerînd că aceasta fărîmiţează fără nici un rost energia oamenilor, cîtă vreme ei nu au putinţa să-şi pună în practică ideile benefice.

(va urma)

Colonel (r) Cristache Gheorghe,

Doctor în Istorie