Atitudini * Polemici

Biblioteca Naţională Braşov, oraşul minune (2)

BISERICA BARTOLOMEU

Stă cu faţa către Dealul Şprenghiului şi parcă ar sta într-o rînă. Intrarea e pe partea dinspre miază-noapte. Spre răsărit, intrarea principală, sub o arcadă ogivală fără podoabe, e mereu închisă. De jur împrejur se odihnesc morţii comunităţii, în aceleaşi morminte, aliniate perfect, ca şi casele, în ordine pedantă, într-o supărătoare monotonie. Nici florile nu reuşesc, vara, să învioreze atmosfera de răceală, de cazarmă a morţilor, produsă de această corectitudine exemplară. Nici morţii n-au individualitate aici.

Biserica Bartolomeu e cea mai veche din oraş şi clădirea ei s-a început pe la 1223, de către Cavalerii Teutoni, pesemne. Atunci ea se afla în centrul oraşului, pînă pe la mijlocul Secolului XIV, cînd oraşul s-a mutat în Cetate.

E impresionantă prin masivitate. Planul e roman, avînd transept şi, la vest, un turn. Acesta, asemenea cu acela al Bisericii Negre, e pătrat şi nu prea înalt. Schema bisericii închipuie o cruce perfectă. Este, în toată înfăţişarea ei, ceva de navă, care-şi ia avîntul de plecare. E ceva greoi şi, în acelaşi timp, avîntat totuşi, în ea. Mult mai simplă decît Biserica Neagră, ea n-are nimic din bogăţia aceleia. E mai simplă în linii. Nici o podoabă inutilă. Totul nu e făcut decît pentru a susţine zidăria. Bolţile puternice seamănă cu cele de cetate. Zidurile sînt ca întăriturile. Contraforturi sprijină bolţile. Ferestrele au un arc ogival foarte suav şi sînt mici. Doar acele ale altarului sînt înalte şi subţiri. Geamurile n-au picturi, ci doar sticle colorate în cafeniu. Interiorul bisericii e de o sobrietate care pare pauperitate. Parcă e un sanatoriu, poate din cauza prea îmbelşugatei lumini ce o inundă şi din prea albul pereţilor, lipsiţi de podoabe şi ostentativ spoiţi cu alb. Lumina pătrunde din plin pe ferestre şi alungă de peste tot obscuritatea. Nici un colţ n-ai unde să te poţi ruga singur. Nici o umbră nu e unde să te poţi retrage. Eşti trădat şi scos în evidenţă, adus în colectivitate. E ceva indiscret şi promiscuu în această claritate a interiorului. Ruga cere reculegere şi semiîntuneric. Le găseşti în Biserica Neagră. În Biserica Bartolomeu nu există tenebre, totul e limpede, domestic, logic. Rugăciunea trebuie să fie aici liniştită, lipsită de incertitudini, de zbucium, de sughiţuri a plîns. E o atmosferă de siguranţă de sine, de comodă împăcare cu lumea, care ne place. E, într-un cuvînt, o lumină de lume lipsită de îndoieli.

Într-o capelă din sud, se pot vedea resturi din picturile murale medievale. Sînt reminiscenţele catolicismului, care a lăsat moştenire luteranismului şi această biserică.

În cimitir, de o parte, un loc în formă de cerc. În 4 colţuri, 4 pietre paralelipipedice închipuie nişte canapele care te invită la şedere. Poate că, în nopţile de spaimă, vin strigoii să-şi întindă pe ele oasele. Ziua, sînt doar morminte ale căpeteniilor parohiei. E şi într-asta o ierarhie: mulţimea de rînd de o parte, căpeteniile de alta. Cimitirele ar trebui să aibă scris pe poartă doar cuvintele Ecleziastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor...“. Dar, atunci, ar trebui să devină simple gropi comune. De fapt, ele sînt mici reflexe ale stratificării sociale, care apare chiar şi la aceşti saşi, oameni cu o viaţă, în general, uniformă şi formînd o castă închisă şi unitară. Detaliul de mai sus aruncă o lumină şi asupra diferenţierii dintre clasele lor, în sînul unei aparente comunităţi. Caste în caste, aceasta, pînă la reducerea la individ. E singura lege certă a omului social.

CIMITIRUL EROILOR

DE LA BARTOLOMEU

Înşirîndu-se de-a-lungul liniei ferate, se întinde Cimitirul Eroilor, pe care, de la fereastra vagonului, îl treci în revistă. Într-un spaţiu de 3 metri lăţime abia, dar lung de peste 200, cîteva pietre funerare vîrfuite cu o cruce se ţin una după alta, iar, în mijlocul lor, dominîndu-le, un monument simplu, ca o urnă închisă, cu o acvilă deasupra. La capătul şirului, pe o troiţă, inscripţia cuvintelor Reginei Maria: „Nu trebuie să-i plîngem pe eroi, ci să-i lăudăm în cîntece, pentru ca slava numelui lor să treacă în legende...“. Peste drum de inscripţie, pe peretele alb al unui depozit al gării, o cruce neagră e desenată şi, sub ea, o dată: 8.X.1916. E ziua cînd au adormit aceia care se odihnesc, şi acum, aici. Cîteva sute de soldaţi români, din diferite companii, cu ofiţerii lor, stăteau aliniaţi de-a lungul liniei ferate, pe locul de azi al cimitirului, cu puşca la ochi, ţinînd în loc înaintarea trupelor duşmane. Dincolo de linie, armatele austro-germane nu puteau trece din cauza soldaţilor care, cum îi vedeau apropiindu-se, deschideau focul. Vreo 2 zile, înaintarea a fost zădărnicită, pînă la 8 octombrie 1916. Atunci, cîţiva nemţi, cu o mitralieră, au venit prin Cetate pînă la Gara Bartolomeu şi s-au ascuns în depozitul unde e acum inscripţia. Mitraliera ucigaşă i-a secerat pe toţi. Au rămas întinşi cu faţa la pămînt, cu puşca la ochi, cu degetul pe trăgaci, adevărată moarte la datorie. Şi au fost înmormîntaţi aici, claie peste grămadă, în cîteva gropi comune... În dreapta, un şir de brazi, în stînga, tufişuri de salcie întovărăşesc pietrele funerare. Tot pe stînga trece trenul, tulburînd odihna celor de dedesubt.

Cimitirul acesta e înduioşător; un singur nume e identificat: Sava Cristescu. Restul rămîne ascuns în anonimatul jertfei: „Aici zac osemintele unui căpitan necunoscut... unui locotenent necunoscut...“. „Aici zac osemintele a 20 de soldaţi căzuţi pentru dezrobirea neamului...“ „Aici zac osemintele a 81 de soldaţi...“, acolo sînt 87, dincolo 17 şi aşa mai departe. Toţi sînt anonimi şi toţi au căzut pentru apărarea neamului şi pentru întregirea lui. Mai departe, cîteva pietre n-au nici o inscripţie. Aici sînt cei total necunoscuţi. Celorlalţi li se ştie cel puţin unitatea. Şi te cuprinde, deodată, o dragoste pentru nişte oameni pe care nu i-ai cunoscut, pe care nu şti cum îi cheamă şi care nu mai sînt. E o minciună naţionalismul? Se poate: pentru cine n-are un Neam. Dar pentru acela care simte că face parte dintr-o colectivitate care a dăinuit de mii de ani pe acelaşi pămînt, sîngele are o voce, care-i strigă o chemare şi o datorie.

De unde vine acest val de caldă înduioşare, ce mă învăluie printre pietrele de mormînt ale unor necunoscuţi? De unde vine sentimentul de profundă dragoste pentru aceia cărora nu le-am văzut faţa şi nu le-am auzit glasul? De unde se ridică vocea care mă înfrăţeşte cu ei? De ce mă scurmă recunoştinţa pentru acela care presimt doar că e dedesubt şi nici nu mai este el, căci viermi au intrat acum şi rod şi-n oase? Şi de ce mi se urcă în ochi lacrimile în faţa unor pietre, sub care acum şi pămîntul e putrezit? Din sentimentul că viaţa mea de acum, forma acestei vieţi, împrejurările ei, sînt determinate de jertfa celor de aici. Moartea lor – şi nu numai a lor, ci a celor 800.000 care au căzut ca şi ei – determină viaţa mea de astăzi. Convingerea continuităţii care leagă viaţa mea de moartea lor, ca o legătură de efect la cauză, convingerea datoriei pe care am contractat-o, în mod involuntar, faţă de ei... În viaţă, poate a fost fiecare un ticălos, ca oricare altul. Da: omul e un amalgam de bine şi de ticăloşie. Şi, dacă ar fi scăpat cu viaţă, ar fi fost poate iar nişte ticăloşi, ca noi toţi. Dar soarta a vrut altfel. Viaţa lor şi-au răscumpărat-o prin sacrificarea ei. Acum, cînd zac aici toţi, nu mai atîrnă în balanţa judecăţii supreme nici cea mai mare greşeală a vieţii lor. Totul e şters, şi asta, graţie jertfei. Sufletul le-a fost purificat de moarte. Şi moartea lor a fost o faptă, faptă fără de care viaţa mea – şi a ţării mele – ar fi, astăzi, alta.

În faţa mormintelor de la Bartolomeu, rînduite unul după altul, în monom, am încercat să-mi evoc acel moment de groază, cînd maşina drăcească, scornită de om, i-a ţintuit de pămîntul pe care erau culcaţi, pe soldaţii români. Era, poate, soare, ca şi acum. În fundal se vedeau, tot aşa, Bucegii, ca şi acum, cu profilul înzăpezit, neted tăiat din cer. În locul acesta nu era nimic, locul era liber. De-a lungul liniei ferate, trupele se aliniau, la pîndă... O linişte absolută plutea în aer şi poate un greiere întîrziat mai ţîrîia în falnicul început de toamnă... Şi, deodată, ţăcăniturile au început să pîrîie şi panica s-a trezit în ziua blondă. Însă n-a avut vreme nimeni, decît să-şi facă o cruce cu limba. Doar capetele au căzut grele pe patul puştii prăvălite, şi braţele s-au muiat. Gurile au muşcat pămînt, parcă vrînd să dovedească, încă o dată, că e pămînt românesc şi al nostru va rămîne. Mitraliera îşi scuipă plumbii mai departe, prin trupurile deja amorţite, ca să fie sigură că nu se mai scoală eroii. Soarele străluceşte nepăsător deasupra. Acelaşi soare e şi-acum, care-şi trimite doar alte raze. Pe locul unde s-au întins cadavre şi sînge, acum e pămîntul şi cimitirul. Natura indiferentă se uită de sus, de primprejur. Viaţa şi-a reluat cursul normal. Moartea a fost odată... Acum trece căruţa pe lîngă lăcaşul morţii şi parcă nici nu-l vede. Un covrigar se reazemă cu spatele de unicul grilaj înconjurător şi vinde hrană celor vii. Iar trenul fuge dîrdîind alături, cu zgomot de fier...

La Bartolomeu am înţeles, o dată mai mult, că sentimentul naţional nu e o batjocură, nici un lătrat, cum vor să pretindă unii, ci sentimentul solidarităţii cu un neam şi, mai ales, cu morţii lui. Căci fiorul care m-a străbătut, iubirea pe care am simţit-o pentru necunoscuţii care zăceau acolo, nu puteau fi înşelăciune. Nu! Am trăit un moment cînd mi-am dat seama că un lanţ de simţire mă leagă de morţii ţării mele, de oamenii care, fără să se fi apropiat de mine, au făurit destinul meu şi pe al celor din jurul meu.

Eroii de la Bartolomeu creează încă un drept de legitimitate asupra pămîntului braşovean, românilor. Braşovul este românesc prin multe. Dar mai tare este el astfel, prin sîngele cu care a fost stropit pentru apărarea lui, prin sîngele acelora care se odihnesc la Bartolomeu. Soldaţii care au pierit la 8 octombrie 1916 au creat ultima legătură indestructibilă a Braşovului cu România, înainte de definitiva lui stăpînire.

La Bartolomeu, în Cimitirul Eroilor, să mergi să faci cum spune Lucian Blaga: „...schimb de taine cu strămoşii,/ norodul spălat de ape sub pietre.“ (...)

(va urma)

OCTAV ŞULUŢIU (1937)