Atitudini * Polemici

Atitudini*Polemici

„Supplex libellus valachorum“ (3)

Motto: „Nu se ştie îndeajuns ce formidabilă e propaganda ungurească contra noastră astăzi şi cît de adînc pătrunde pretutindeni, ce oameni de seamă, în toată lumea, ajung să se convingă că noi sîntem nişte barbari răpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfîntului Ştefan. O să ne întîlnim, cîndva, cu rezultatele acestei propagande şi o să ne muşcăm mîinile pînă la sînge pentru că facem economii unde nu trebuie“. – NICOLAE IORGA (1926)

În cazul autorilor ,,Supplex”-ului, intenţia lor a fost aceea ca, în procesul politic pe care-l deschideau prin acest memoriu, să se situeze, parţial, pe terenul adversarului, încercînd să-l combată şi să-l învingă cu propriile lui arme. De aici preocuparea de a demonstra vechimea şi originea ilustră a românilor – în opoziţie cu argumentele similare pe care nobilimea maghiară le invoca, în permanenţă, în sprijinul pretinsei ei legitimităţi şi al privilegiilor de care aceasta se bucura. Semnatarii actului nu s-au limitat doar la aceste aspecte, ci au inclus în memoriu şi unele teze moderne, extrase din doctrina Dreptului natural. ,,Aceste cereri se sprijină – spuneau ei - pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile”. Citînd, în instanţă, aceşti termeni, autorii memoriului  demonstrau, cu date statistice, următoarea stare de fapt: ,,Din populaţia de azi a Transilvaniei, care, după conscripţia anului 1787, reprezintă  cam 1.700.000 de oameni, partea cea mai însemnată, poate chiar 1 milion întreg, e alcătuită din oameni ai naţiunii suplicante (...) şi (...) sarcinile publice din Provincie le poartă naţiunea suplicantă în măsură mai mare decît toate celelalte naţiuni, luate la un loc”.

Vom observa, mai întîi, că se recurge la cifra totală a populaţiei româneşti din Transilvania (fără părţile apusene şi Banat), fără deosebire de stare socială. De altfel, şi în alte părţi ale memoriului se cer cu hotărîre drepturi pentru plebea naţiunii române. Cu alte cuvinte, se invocă dreptul majorităţii şi cel al cuantumului superior al contribuţiei românilor la susţinerea sarcinilor publice. Ne aflăm, aşadar, la confluenţa dintre amurgul gîndirii politice medievale şi zorile celei moderne. „Supplexul“ e şi un indicator al receptivităţii intelectualilor români, din Transilvania vremii, la ideile democratice şi revoluţionare ce fermentaseră în filozofia politică a veacului al XVIII-lea, pentru a izbucni, cu larg răsunet, în Revoluţia franceză din 1789, precedată de marea răscoală a ţăranilor români transilvăneni, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Apelînd la dreptul natural, la argumentul numeric, „Supplex“-ul conferă conceptului de „naţiune“ conţinutul nou, modern: nu o minoritate delimitată juridic printr-un sistem de privilegii, ci totalitatea membrilor unei etnii avînd un trecut comun, vorbind aceeaşi limbă, conştientă de interesele comune şi de împărtăşirea aceloraşi aspiraţii. E foarte probabil ca, în momentul 1791, totalitatea naţiunii române să nu fi fost efectiv conştientă, pînă la ultimul individ component, de aceste note comune. Dar conducătorii ei spirituali aveau deja această viziune modernă şi fuseseră capabili să elaboreze un model ideatic în care naţiunea română avea să se încadreze şi să devină o realitate politico-socială omogenă, conştientă de identitatea sa. Marile acte ale istoriei sînt calificate ca atare, în funcţie de evaluarea dozei lor de conţinut anticipativ, în perspectiva progresului istoric. Pentru poporul român, „Supplex Libellus Valachorum“ a fost unul dintre ele.

A conturat conceptul de naţiune română în sens modern, a formulat un program de emancipare ce s-a dovedit valabil aproape un secol, incluzînd puncte şi argumente care, prin vehicularea lor progresivă în lupta politică, au devenit, totodată, fundamente şi componente organice ale conştiinţei naţionale panromâneşti, care au dus la unirea tuturor provinciilor cu Ţara şi făurirea României Mari, în anul de graţie 1918.

Acum, după 220 de ani de la „Supplex Libellus Valachorum“ şi la 21 de ani de la aşa-zisa revoluţie din ţara noastră, populaţia românească majoritară din Transilvania şi nu numai trăieşte o adevărată dramă. România este ameninţată cu destrămarea teritorială pe criterii etnice, fiindcă liderii hungarişti au dus şi duc politica şantajului. Astfel, din confruntarea cu partidele româneşti ahtiate după putere cu orice chip, organizaţia cu rol de partid etnic a ieşit întotdeauna învingătoare. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi „viziunea“ pe termen lung, liderii UDMR au obţinut tot ce şi-au dorit, utilizînd întregul „arsenal politic“ al gherilei etnocentriste, separatiste, autonomiste, iar în prezent fac presiuni asupra guvernanţilor să treacă, în paralel, şi Legea Minorităţilor prin asumarea răspunderii Guvernului – metodă prin care  Guvernul Boc a dăruit, de curînd, liderilor UDMR-işti istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o întinsă listă cu discriminări în învăţămînt. În acest mod, liderii celei mai însemnate minorităţi etnice din România obţin supradrepturi orientate făţiş spre separatism etnic şi chiar spre anularea de facto a Unirii Transilvaniei cu Ţara Mamă, la 1 Decembrie 1918, punînd în pericol destinul Statului Naţional Unitar Român. Dacă nu se ia atitudine publică şi fermă, actuala majoritate parlamentară – PDL, UDMR, UNPR şi minorităţi – va fi martoră la destrămarea teritorială a României.

Iată cît de actual este avertismentul dat de marele nostru istoric Nicolae Iorga, încă din 1926.

Sfîrşit

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie

Epopeea

lui Mircea cel Bătrîn (5)

După cum se poate observa, versurile marelui nostru poet Mihai Eminescu redau atmosfera plină de încordare dintre cei doi adversari, iar prezentarea lanţului istoric privitor la domnia lui Mircea cel Mare ar fi fost incomplet fără aprecierea Luceafărului. Deşi purtase o mare biruinţă împotriva turcilor, la puţin timp după lupta de la Rovine, Mircea şi-a văzut primejduit tronul, întrucît o parte a boierimii, temîndu-se de creşterea puterii lui, în care vedea o permanentă ameninţare pentru privilegiile pe care le dobîndise, a căutat să-l înlăture de la domnie şi să pună în locul lui un pretendent, Vlad, intrat în istorie, cum am mai spus, sub numele de Vlad Uzurpatorul. Ameninţat de duşmanul intern cu pierderea scaunului domnesc, Mircea n-a acceptat să înstrăineze, ca atîţia alţi domni în situaţii asemănătoare, atributele suveranităţii de stat în favoarea puterilor vecine chemate în ajutor. În martie 1395, a încheiat la Braşov un tratat de alianţă, în deplină legalitate, cu regele Ungariei, în care se prevedea cooperarea în viitor a forţelor româno-maghiare în lupta împotriva Imperiului Otoman. Se părea că domnul şi aliaţii săi vor învinge tabăra grupată în jurul lui Vlad. Văzînd aceasta, boierii ostili au cerut ajutorul turcilor pentru a-l alunga. Astfel, în 1395 oştile otomane au pătruns, din nou, la nord de Dunăre, Mircea fiind înlăturat de la domnia Ţării Româneşti. Încercarea regelui maghiar de a-l repune în scaun a fost zadarnică. Banul Ştefan de Lasonsc, trimis cu oşti în sprijinul lui Mircea, a căzut în lupta cu otomanii şi cu Vlad. În vara anului 1396, sprijinit de Stibor, voievodul Transilvaniei, Mircea a făcut o nouă încercare de a ocupa tronul. Deşi n-a reuşit să-şi înlăture definitiv rivalul, a putut, totuşi, să-şi întărească poziţia, fapt care i-a dat posibilitatea să participe cu o oaste românească însemnată la lupta de la Nicopole. La expediţia crucială pusă la cale de Sigismund de Luxemburg, soldată la Nicopole cu un eşec, au luat parte cavaleri unguri, germani, francezi, englezi, italieni, boemi şi poloni, cărora li s-au adăugat Mircea şi oastea sa credincioasă. În total, spun istoricii, erau peste 60.000 de oameni călări, 40.000 pedeştri şi o flotă însemnată. Era prima dată cînd călăraşii şi arcaşii români urmau să lupte alături de cavalerii în zale ai Occidentului germano-latin. În septembrie 1396, oastea creştină se afla la Nicopole, unde a fost întîmpinată de Baiazid. Scriitorul german Hans Schitlberg ne relatează că Mircea ar fi cerut ca el, împreună cu românii, să înceapă lupta, propunere susţinută în consiliul de luptă şi de regele Ungariei, Sigismund, precum şi de comandanţii maghiari. Motivul? Mircea cunoştea mai bine felul de luptă al otomanilor. Cavalerii francezi reclamau pentru ei onoarea primului atac. Intrînd cei dintîi în luptă, francezii au obţinut unele succese, însă, înaintînd repede, s-au depărtat prea mult de grosul oastei şi, căzînd în cursa ce li s-a întins prin retragerea simulată a otomanilor, au fost zdrobiţi. Sigismund, venind cu restul oastei, n-a mai putut salva situaţia. Mulţimea de cavaleri a pierit sau a căzut prizonieră. Prin victoria repurtată la Nicopole, otomanii făceau dovada că organizarea lor militară era superioară celei din Apusul Europei.

După lupta de la Nicopole, ţaratul bulgar de la Vidin a fost transformat în paşalîc turcesc, moşiile feudalilor bulgari au fost confiscate şi date otomanilor. Toate aceste consecinţe au făcut ca boierimea din Ţara Românească să se ralieze celui ce dovedise atîta tenacitate şi pricepere în lupta cu otomanii şi să-l sprijine în lupta pe care acesta continua să o ducă ajutat de oştile transilvănene, împotriva lui Vlad Uzurpatorul.

(va urma)

Colonel (r) dr. Vintilă Barbu