Atitudini * Polemici

Agentul care bea şi fumează ca la balamuc...

Gogu, vechiul meu prieten din şcoală, a fost toată viaţa un băiat deştept. Şi de deştept ce era, n-avea nevoie să citească decît vreo 5-6 pagini dintr-un roman poliţist, ca să se prindă care e faza cu asasinul. Prin clasa a X-a, ajunsese chiar să-şi impresioneze profesorii cu povestioarele lui de factură enigmistică. Mie, în schimb, nu-mi cădea fisa nici dacă citeam de 3 ori o carte de Agatha Christie – trebuia să-l întreb pe el cine pe cine omorîse. Poate de aceea ne-am completat aşa de bine şi am rămas prieteni toată viaţa. Dar eram şi eu bun la ceva: dacă n-aveam cap, aveam ureche lingvistică şi ochi ageri, cu care pescuiam cuvintele şi expresiile cele mai colorate, căci, cum se ştie, detectivii ăştia, începînd cu Sherlock Holmes şi terminînd cu Philip Marlowe, sînt nu numai gagicari irezistibili, dar şi mari miştocari. Recent, la povaţa lui Gogu, am citit „Ultimul pahar“, cartea lui Peter Cheyney, un cunoscut autor englez de cărţi poliţiste. Nu auzisem, pînă atunci, de acest Cheyney, dar dacă toată lumea susţine că ar fi un scriitor mare, atunci zic şi eu la fel. Cu toate acestea, la sfîrşitul lecturii capul îmi vîjîia, ca un avion cu 4 elice, dar nu din cauza vreunor cuvinte şi expresii colorate. Nicolas Bellamy, eroul principal, după care toate femeile sînt înebunite, fiindcă e chipeş şi rupe fălcile bandiţilor în dreapta şi-n stînga, are şi el un cusur: e un beţivan şi un scandalagiu, ceva de speriat. Dat afară de la Biroul C., o sucursală a cunoscutului Intelligence Service, pe motiv de whisky and soda, bietul băiat este bănuit că ar vinde secrete de stat lui Goebbels, căci acţiunea cărţii se petrece în timpul celui de-al II-lea război mondial, cînd Luftwaffe bombarda Londra. Dar, pretextînd că ar vrea să afle sursa scurgerilor de informaţii, şefii îl reangajează detectiv în Biroul C, sperînd că, în felul acesta, se va da de gol în vreun fel şi va ajunge la spînzurătoare pentru trădare de ţară. De-a lungul celor peste 200 de pagini, Bellamy ăsta, împreună cu iubita lui, Carol, face tot felul de chestii interesante şi îl dibuie pe adevăratul trădător, nimeni altul decît Phillip Vanning, chiar şeful Biroului C. Iar batalioanele de gagici din jurul lui Bellamy, cum ar fi Iris, Freda, Fanella sau Vanessa, dacă nu o mierlesc gîtuite de soţii geloşi, rămîn cu speranţa că, în curînd, vor fi invitate la el în dormitor. Ce m-a nemulţumit în cartea asta, de am ajuns să scriu despre ea? Faptul că Bellamy ştia de la început că trădătorul este Vanning, dar cică îi trebuiau dovezi, ca să-l înfunde. Însă, îmi pun întrebarea: pentru asta, chiar era nevoie ca Bellamy să bea („Îşi prepară un whisky mare cu sifon“) şi să fumeze („Îşi aprinse o nouă ţigară de la chiştocul vechi“), ca un apucat, de la prima la ultima pagină, provocîndu-mi dureri de cap? Sau, pînă să fie prins, chiar era cazul ca Vanning să presare numai cadavre în urmă? Admit că Bellamy disimulează, aşa cum e specificul muncii conspirative, jucînd rolul beţivanului mizerabil, de care toată lumea se leapădă cu dezgust. Dar, chiar aşa, să-şi pericliteze sănătatea, doar fiindcă i-o cere patria prin glasul lui Sir Eustache, secretarul de stat, care, la rîndu-i, ascultă de ordinele lui Churchill? Recitind cartea, m-am încumetat la un inventar strîns al ticăloşiilor lui Bellamy şi iată ce am găsit: Acţiunea se întinde pe 4 zile, de luni după-amiază pînă joi noaptea, cînd Vanning îşi trage un glonte în cap, salvînd de la compromis Serviciile Secrete britanice. În tot acest timp, numărate bob cu bob, Bellamy usucă peste 100 de pahare cu whisky şi martini, în porţii normale sau duble, simple sau cu sifon, plus vreo 30-40 de cupe cu şampanie. („Tu cît whisky trebuie să bagi în tine, ca să ţi se facă rău?“). Cît priveşte ţigările din propria tabacheră sau oferite de alţii, se ridică, şi ele, la vreo 10 pachete în total, ceea ce este inadmisibil pentru a perioadă atît de scurtă de timp. („Aprinse o nouă ţigară, deşi îl durea gura de atîta fumat“.) Ţinînd cont că Bellamy juca rolul beţivanului în această acţiune, n-ar fi fost mai uman să se apeleze la recuzită şi să i se dea doar ceai sau vreun suc, ceva, în pahare de whisky, şi să mestece gumă? E grav cînd Serviciile Secrete nu se preocupă de sănătatea funcţionarilor din subordine. („Barmanul îi turnă încă un «Haig» mare cu sifon“.) Ajungînd la finalul cronicii literare, să nu credeţi, dragi cititori, că celelalte personaje ar fi nişte sfinţi abstinenţi. Nu, alde Ferdinand Mott, Vanning şi Sir Eustache, Harbell sau detectivul Meynell, de la Scotland Yard, beau orice (ultimul doar în afara serviciului) şi fumează ţigarete, trabuce şi pipe, ca de spaima morţii. („Îşi aprinse maşinal bricheta“.) Băieţii ăştia ai lui Cheyney să nu fi auzit de ciroza hepatică şi de cancer pulmonar? Chiar acum cobor şi mă duc la anticarul Mişu, care îşi expune cărţile în faţa blocului meu, pe botul unei Dacii bleumarin, şi îl rog să-mi găsească alte cărţi poliţiste semnate Peter Cheyney. Să vedem, şi acolo, tot aşa, simpaticul Nicolas Bellamy va juca vreun rol? Sper că, de data aceasta, Intelligence Service să-l nu-l pună să se îngraşe sau, mai rău, să se apuce de droguri sau de perversiuni, Doamne fereşte!

Paul Suditu