Stop mitocăniei!

Lecţie deschisă

De Vasile Ion Dumitru

Mă aflam pe refugiul unei staţii de tramvai. Staţie mare, pentru 3 linii ce leagă cîteva artere principale ale oraşului, una din ele ducînd pînă la marea poartă a Bucureştilor - Gara de Nord. Ca de obicei, dimineaţa, lume multă. Aşteptînd şi privind în jur, mi-a atras atenţia figura unui tînăr. Să fi avut 24-25 de ani. Fuma nervos, scoţînd atîta fum pe nas şi gură, încît dexteritatea lui m-a uimit. Trăgea aşa de des şi cu atîta nesaţ din ţigară, încît eu, ca nefumător, mă întrebam ce dulceaţă găsea el într-o ţigară pe care mulţi o socotesc "cui pentru eternitate". Curiozitatea m-a făcut să mă apropii şi mai mult de acest pasionat fumător.

Atunci am sesizat că alături de el se afla o bătrînică, îmbrăcată în culori închise, care îl privea atentă. Pe cap avea o năframă neagră. Pe faţă i se citeau tristeţea şi oboseala. Poate de la ceea ce i se întîmplase demult, poate de la faptul că trebuia să plece de acasă dis-de-dimineaţă, ducînd şi atîtea bagaje cu ea: în dreapta avea un geamantan, iar în stînga o sacoşă mare, încărcată doldora. Poşeta o ţinea cînd sub un braţ, cînd sub altul. A pus cuiva o întrebare şi am înţeles că mergea la gară. Soseşte tramvaiul. Lumea, grăbită şi precipitată, se pregăteşte să se urce. Tînărul, fumătorul pasionat, mai trage repede, pe nerăsuflate, de 2-3 ori din ţigară, o aruncă fără să se uite unde şi, cu toată forţa pe care o are în mîini, coate şi picioare, îşi face loc şi se urcă. A fost printre primii. Bătrînica, ajutată de o tînără, reuşeşte să ajungă, şi ea, în tramvai. Cu atîtea bagaje nu i-a fost deloc uşor, uşa închizîndu-se cu greu în spatele ei. Tramvaiul îşi continuă drumul. Bătrîna caută loc pentru bagaje, nu vrea să încurce lumea. Încet, încet, ajutată de călători, reuşeşte să ajungă pe la mijlocul vagonului. Lîngă dînsa, tînărul cu multă forţă, care nu numai că nu-i face loc şi n-o ajută cu nimic, ba chiar îi aruncă vorbe: "Ce tot te uiţi şi te agiţi atîta, de nu-ţi mai găseşti loc?". După cîteva staţii se eliberează un loc. Tînărul se aruncă şi se aşează pe scaun, fără să se mai uite în dreapta sau stînga. Cineva vede gestul şi, pe un ton care se vrea a fi şi blînd, şi binevoitor, îl roagă să se ridice şi să dea locul bătrînei. Se pare că tînărul nu a auzit nimic, el continuă să se uite pe fereastră. Bătut uşor pe umăr, întoarce capul şi spune că a auzit, dar cere să fie lăsat în pace, că el nu se scoală. Intervin alţi călători. Degeaba însă. Cîteva voci cer celui fără obraz să se ridice de pe scaun şi să cedeze locul unei femei în vîrstă.
- Să stea acasă, dacă-i bătrînă, a replicat obraznicul.
Stupoarea a cuprins întregul tramvai. Oamenii protestau şi condamnau purtarea celui care, dînd dovadă de totală nepăsare şi ignorînd ce se spunea la adresa lui, continua să stea nemişcat pe scaun şi să privească în stradă. Într-o clipă de linişte, se auzi vocea bătrînei:
- Vă rog să-l lăsaţi în pace. N-aveţi cui vorbi. Eu îl cunosc de la 6 ani. E Rizu Gheorghe, colegii îi spuneau Ghiţă. I-am fost învăţătoare 4 ani de zile şi m-am străduit să-l învăţ carte. Şi nu numai carte. Aşa a fost mereu, văd că nu s-a schimbat.
Rizu Gheorghe a auzit spusele bătrînei. A întors capul şi s-a uitat atent la chipul ei. A clipit de cîteva ori precipitat, dovadă că în mintea lui ceva a început să prindă contur. A roşit. A vrut să spună ceva, dar n-a putut, s-a bîlbîit. S-a ridicat şi, fără să mai privească la cineva, a coborît la prima staţie. Îşi recunoscuse învăţătoarea.
De atunci, mă gîndesc, destul de des, la această întîmplare, dîndu-mi seama că de multe ori chiar şi blîndeţea este usturătoare. Poate aşa este, dar mă întreb: Este bine oare să umblăm mereu cu duhul blîndeţii? N-ar trebui, cumva, ca totuşi, noi toţi, în asemenea împrejurări, să nu mai tolerăm, sub nici o formă, mîrlănia şi crasa nesimţire?

Copyright Romania Mare

Versiune de tiparit


Trimite pe email articolul


Pentru a comenta trebuie sa fiti conectat (logat). Apasati aici pentru a va conecta:
Login
Daca nu aveti cont va puteti face aici: Creaza un cont gratuit