Orientul Mijlociu, piatră de încercare a politicii lui Barack Obama (2)

De Nicolae Chilie

Exprimînd sintetic starea reală de lucruri pentru politica SUA sub Administraţia Obama, cunoscutul politolog Zbigniew Brezinski, fost consilier pe probleme strategice al lui Jimmy Carter, aprecia că "abordarea de către Obama a celor 3 urgenţe, legate una de alta – Orientul Mijlociu, Iranul şi Afganistanul – va determina rolul mondial al SUA în viitorul previzibil". Notăm aici o opinie pe care am mai exprimat-o în paginile "României Mari", şi anume aceea că eforturile unor administraţii succesive de la Washington de a asigura pentru SUA un rol de superputere unică pe Glob, de putere imperială, cu sfere largi de dominaţie şi intervenţie (acestea şi cu sprijinul NATO, creat în 1949, la Washington, dar care şi-a extins componenţa, atribuţiile şi doctrina, trecînd, deschis, de la una defensivă la una ofensivă) generează temeri justificate şi măsuri graduale de contracarare din partea altor mari puteri nucleare ale căror interese se văd ameninţate. Am numit aici Rusia şi China, ostile politicii SUA, pe care le numesc "jandarm mondial", cele două ţări manifestînd preocupări de cooperare, tot mai largă, între ele, dar şi cu alte state, ca o contrapondere la politica Statelor Unite (a se vedea proiectul de la Şanhai).

Cea mai periculoasă criză şi cel mai grav focar de tensiune persistă în Orientul Mijlociu, fiind şi cel mai vechi - din 1948, de la crearea Statului Israel. Este cunoscut că focarul de criză din Orientul Mijlociu a condus la 3 războaie distrugătoare - 1948, 1956 şi 1971 - şi, în pofida rezoluţiilor şi acţiunilor ONU, este departe de a fi dezamorsat. S-au încercat multiple şi variate forme de promovare a unei soluţii - sesiuni speciale ale ONU (1967), diplomaţia navetei, grupul de contact al marilor puteri - dar rezultatele întîrzie să apară, iar tensiunea este departe de a fi dezamorsată. Cheia reglementării juste şi durabile a conflictului din Orientul Mijlociu este cuprinsă în rezoluţiile ONU, care oferă o bază solidă pentru realizarea acesteia. Este vorba de rezoluţiile 242 şi 338, care stipulează retragerea Israelului din toate teritoriile ocupate, recunoaşterea dreptului Israelului la existenţă în frontiere sigure şi garantarea drepturilor poporului palestinian, inclusiv la un stat propriu, independent. Acest din urmă punct din planul de pace al ONU s-a lovit şi se loveşte de opoziţia categorică a Israelului, cu sprijinul activ al SUA şi al altor ţări occidentale, precum şi al marelui număr de organizaţii evreieşti şi sioniste din lume.
De cealaltă parte, suportul lumii arabe şi islamice, al celor două organizaţii - Liga Arabă şi Organizaţia Conferinţei Islamice (OCI) - pentru poporul palestinian şi organizaţiile sale, în special Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), a fost sporadic şi lipsit de finalitate atît din cauza divizărilor din lumea musulmană, cît şi datorită politicii precis elaborate a Israelului de a submina, contracara şi anihila orice tendinţă şi acţiune de organizare şi dezvoltare a unui stat palestinian independent. S-a ajuns la o soluţie unică în istorie, care aminteşte de epoca colonială, şi anume aceea a creării Autorităţii Palestiniene, într-un teritoriu care nu este vechea Palestină, ci Fîşia Gaza - o zonă restrînsă ca spaţiu, săracă în resurse şi ţinută de Israel sub supraveghere şi control, pentru blocarea oricărei organizaţii statale: administraţie, viaţă politică, economie, armată, sistem de sănătate, învăţămînt, ocrotire socială şi tot ceea ce presupune viaţa normală, în Secolul XXI, a unei societăţi. Mai mult decît atît, Israelul promovează deliberat o politică şi acţiuni agresive în Fîşia Gaza, sub cele mai variate pretexte: de la combaterea terorismului pînă la "prevenirea" unor atacuri palestiniene, fie cu rachete, fie cu maşini capcană.
(va urma)

Copyright Romania Mare

Versiune de tiparit


Trimite pe email articolul


Pentru a comenta trebuie sa fiti conectat (logat). Apasati aici pentru a va conecta:
Login
Daca nu aveti cont va puteti face aici: Creaza un cont gratuit