PORTRET HARRY BRAUNER

Maeştrii culturii române şi folclorul

De Doru Popovici

Au trecut mai bine de 100 de ani de la naşterea lui Harry Brauner...

Cînd scriu despre marele nostru folclorist nu pot a nu-mi aduce aminte de înţeleptele cuvinte ale "divinului critic" George Călinescu - ca să-l citez pe maestrul Eugen Barbu - în virtutea cărora recomandabil este a se face o legătură între "artistul om" şi "artistul creator". Nu întotdeauna un autentic om de artă este şi un om condus în toate acţiunile sale de o tulburătoare lege morală. Richard Wagner a fost genial, dar n-a avut organ pentru omenie. Adesea întîlnim savanţi şi umanişti în consonanţă cu legile de fier ale eticii, care, sub aspect profesional, conving mai puţin. Multă bucurie a umplut al meu suflet atunci cînd am cunoscut "oameni între oameni", care prin opera lor au intrat în eternitate, dar şi, prin felul de a se comporta, în societatea timpului lor, încît putem spune că făptura lor deosebită sau, altfel spus, făptura lor mult înzestrată de Dumnezeu ni se înfăţişează asemenea celui ce dăruieşte din adîncul inimii, iar în acest climat, al altruismului mişcător, de fapt, el dăruieşte de două sau de mai multe ori! Un astfel de exponent al artei sonore a fost folcloristul român, de origine evreiască, Harry Brauner, slab, nu prea înalt, cu faţa ovală, de martir byzantin, cu vocea de tenor netimbrată; ca om, avea o vocaţie pentru toleranţă şi pentru tot ceea ce semnifică fenomen de cultură, îngemănat cu o adîncă ideologie umanistă. Am avut fericirea să-l cunosc în anul 1968, după ce a ieşit din închisoare. A fost condamnat, în era stalinistă, pentru că, asemenea lui Lucreţiu Părăşcanu sau a scriitorului Ştefan Popescu, a îndrăznit să spună: "întîi sînt român şi în al doilea rînd comunist"! Să nu uităm că în acei ani naţionaliştii au fost puşi la stîlpul infamiei de "clica Ana Pauker, Teohari Georgescu, Nikolski", dar şi de românul Gheorghe Gheorghiu-Dej - acesta din urmă avînd mari complexe de inferioritate faţă de profundul intelectual care a fost Lucreţiu Pătrăşcanu. De fapt, ca întotdeauna în politică, a fost o luptă pentru putere!
Revin... L-am cunoscut pe Harry Brauner în primăvara anului 1968, în sala Radiodifuziunii Române din Bucureşti, după ce mi s-a interpretat - în primă audiţie - Simfonia a III-a "Byzantină", prima simfonie românească dedicată sărbătorilor Crăciunului, avînd la bază vechi imnuri byzantine din Secolele X-XI, culese, descifrate şi orînduite de marele nostru byzantinolog I. D. Petrescu. Dirijor a fost colegul meu de conservator Grigore Iosub, care a condus orchestra şi corul Conservatorului "Ciprian Porumbescu". La ieşirea din sală, regretatul scriitor Romulus Dianu mi-a încredinţat o scrisoare emoţionantă. Şi el, cîte a mai pătimit, în închisorile staliniste, alături de tatăl meu, chirurgul Ion Popovici... Apoi, maestrul Ioan D. Chirescu m-a felicitat şi m-a prezentat maeştrilor Harry Brauner şi Nichifor Crainic. Mi-au pornit lacrimile... Îi stimam, pe ultimii doi menţionaţi, pentru operele lor, dar nu am avut norocul de a-i cunoaşte "în carne şi oase"... M-au felicitat şi ei... Neavînd ce face, i-am întrebat pe cei doi maeştri - Harry Brauner şi Nichifor Crainic - "cum de sînteţi prieteni, cînd ideologiile voastre sînt diametral opuse"? La care Harry Brauner a replicat, plin de durere: "Iartă-mă, Nichifor Crainic, că am fost comunist". La rîndul lui, Nichifor Crainic a spus, cu glasul stins: "Iartă-mă, Harry Brauner, că am fost antisemit"! Iar maestrul Ioan D. Chirescu, poate cel mai blînd om pe care l-am cunoscut vreodată, a adăugat: "Să ne îmbrăţişăm cu toţii şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ferească această ţară de noi fărădelegi".

Copyright Romania Mare

Versiune de tiparit


Trimite pe email articolul


Pentru a comenta trebuie sa fiti conectat (logat). Apasati aici pentru a va conecta:
Login
Daca nu aveti cont va puteti face aici: Creaza un cont gratuit